Cine este eroul modern al timpului nostru. Compunere pe tema "eroul timpului nostru - cine este el?"

Ultima dată mi s-a pus o astfel de întrebare într-o școală sovietică acum aproximativ 30 de ani, sub forma unui subiect de control al orașului în literatură. Adevărat, într-o ediție mai privată: „A fost Bazarov un erou al timpului său?” Eu, ca toată clasa (cu excepția unei fete), desigur, am răspuns că sunt și am primit „patru”: „Pe atunci era deja marxism”, mi-a explicat profesorul. „Și doar cel care a stăpânit cea mai avansată învățătură putea fi considerat un erou al timpului său!” Ce ar trebui să stăpânesc acum, când marxismul, ca un lapserdak uzat, a fost predat unui dealer de vechituri?

Dorința indestructibilă de a forma o nouă ceată de eroi duce la faptul că aceasta include noi martiri care l-au mărturisit pe Dumnezeu și cosmonauți care și-au mărturisit inexistența, care au luptat împotriva puterea sovietică poeți de gardă albă și fizicieni dizidenți și prin și prin mareșali pro-sovietici și lucrători subterani. Reducerea statutului de erou la „viețile oamenilor minunați” ne face să ne gândim la ce înțelegem prin cuvântul „erou” și dacă „eroi” sunt deloc necesari.

Eroii au venit la noi din antichitate, acolo sunt oameni care au intrat în luptă cu soarta, au murit în această luptă și s-au imortalizat în memoria urmașilor lor. Murind, eroul ispășește o vină tragică, intrând într-o confruntare nu numai cu soarta, ci și cu sistemul de lucruri stabilit. Eroismul este o explozie, o distrugere, o bombă a explodat lângă trăsura cu urâtul tiran. Cuvântul „erou” trage cu el un caz genitiv indispensabil – „... tragedie”. Acolo unde nu există „moartea unui erou”, nu există tragedie. Dacă ai supraviețuit, atunci ce erou ești! „În locul meu, toată lumea ar fi făcut asta”, va răspunde orice persoană normală. Moartea liberă încă nu este suficientă pentru a deveni un erou, această moarte trebuie să fie corect evaluată de descendenți, să cadă într-o tendință, să coincidă cu vectorul de dezvoltare dorit. Trebuie calculat prea mult pentru a-i lovi cu precizie pe eroi.

Din antichitate, eroii s-au mutat într-o cultură romantică, nu străină de înălțime și patos eroic. Eroii sunt cei care fac istorie la Carlyle, cei care pot conduce mulțimea, printre populiști. A doua întrebare este unde: la o revoltă, la o orgie, la un măcel, poate. Timpul romantismului a trecut. Cu un secol în urmă, „poporul Vekhi” prefera asceții eroilor. „Există o ispravă în luptă, există o ispravă în luptă; Cea mai mare ispravă este în răbdare, iubire și rugăciune ”, au amintit cu trepidare cuvintele lui Hhomyakov. Dar oamenii „Vekhi” habar n-aveau că în față urma o nouă recoltă de eroi, reali și construiți prin cele mai recente mijloace de agitație și propagandă. Un semn sigur - astăzi eroii ideologiilor slabe s-au îndepărtat atât de serios de eroii literari! (Să nu uităm, „eroul timpului nostru” al lui Lermontov este și o imagine literară.)

Ideologiile visează iarăși la mareșali și la operatori combinați, literatura ne strecoară cu încăpățânare imaginea unui „guler alb”, un funcționar de birou, un specialist IT, într-un cuvânt, o persoană obișnuită, ca noi toți, nici mai rău, nici mai bine (Aristotel). prima cerință pentru eroul unei tragedii!), A părăsit accidental din zilele gri dintre birou, pat și club de noapte. Eroii talk-show-urilor de televiziune dansează acolo unde nu este nevoie, studenți semi-educați, fugari de război și posesori de abilități psihice, de al căror efect nimeni nu l-a experimentat, dar de care toată lumea a auzit. Poate că astăzi întrebarea filozofică ar trebui pusă într-o altă perspectivă: „care este timpul în care suntem obligați să ne ferim de eroi?”.

Desigur, în orice perioadă istorică au existat și vor exista oameni care ar trebui să fie egalați. Acești oameni pot fi din diverse sfere ale vieții: un sportiv, un medic, un profesor, un actor, un filantrop etc.

Pentru mine, eroul timpului meu este o persoană care a făcut ceva nu pentru el însuși, ci de dragul oamenilor, a pus interesele altcuiva deasupra propriilor sale, iar aceasta este o raritate în timpul nostru.

Prin urmare, voi da o serie de nume specifice:
1. Maior Serghei Solnechnikov, care în 2012 a acoperit cu corpul său o grenadă aruncată neglijent de unul dintre soldați. Prin fapta sa, el a salvat viața nu numai a aruncatorului, ci și a colegilor săi. Din păcate, viața eroului nu a putut fi salvată.
2. Antrenor de înot Vladislav Smirnov, care în vara lui 2016 a salvat un bărbat și familia lui lângă Anapa. Odihnindu-se cu familia pe mal, Vladislav a văzut că bărbatul a înotat să întâlnească salteaua, care a fost dusă la mare. După 200 de metri, puterile tatălui meu au plecat, iar salteaua a fost dusă din ce în ce mai departe. Fără să se gândească de două ori, antrenorul și-a apucat ochelarii și a înotat în larg.

„Știam foarte bine că, cel mai probabil, înot într-o direcție. A înotat pe spate pentru a naviga de-a lungul țărmului. Mi-am amintit întregul curs de salvare a oamenilor care se înecau pe mare. A înotat repede la bărbați. Și salteaua a fost dusă. Era un copil de 7 ani și mama lui. Înot pe spate, numărând loviturile pentru a naviga pe distanță. Înțeleg că sunt obosit. Un val puternic m-a făcut să mă sufoc. M-am gândit să merg înapoi. Dar o oarecare forță m-a făcut să îndepărtez toate temerile și să înot mai departe.”

Drept urmare, Vladislav a reușit să salveze oamenii de pe saltea, luând cu el salvatori neatenți la întoarcere.

1. model Natalia Vodianova. Persoana care este recunoscută în întreaga lume este fondatorul și participantul a numeroase proiecte de caritate. Acesta, după părerea mea, este un mare exemplu pentru mulți milionari din țara noastră. Natalya, câștigând o mulțime de bani, nu-i putea păsa societatea rusăși se relaxează pe o coastă oceanică până la bătrânețe. Cu toate acestea, ea arată o poziție civică strălucitoare și merită respect.

Acestea sunt doar unul dintre multele exemple care îmi vin imediat în minte. Toată lumea și pentru toată lumea poate fi un erou, face fapte bune, atunci țara noastră se va schimba în bine. CINE, DACA NU SUNTEM NOI?!

Erou... Ce cuvânt frumos! Întotdeauna au existat eroi. Erau egali. Au încercat să imite. După expresia potrivită a lui Maiakovski, ei „și-au făcut viață” din ei, din acești eroi. Lermontov a scris chiar romanul „Un erou al timpului nostru”, arătând în Pechorin toate neajunsurile generației sale. Avantajele, desigur, au fost și ele, dar unele dubioase. Pentru un erou adevărat, ca model de urmat, Pechorin, desigur, nu se potrivea în niciun fel.

Cel mai probabil, chiar și atunci au existat adevărați eroi - generali curajoși, fii demni ai Patriei, diplomați și cetățeni de rând care au slujit Patria și poporul. Mai erau și alții - știau să smulgă o bucată mai dulce și să se așeze în viață cu confort. În literatură se reflectă și astfel de eroi. Îți amintești cu ce entuziasm vorbește Famusov (Vaiul lui Griboiedov de la inteligență) despre unchiul său Maxim Petrovici? Bărbatul a reușit să „se servească”, după ce a atras atenția împărătesei la timp, a primit o poziție de invidiat și s-a rostogolit ca brânza în unt până la sfârșitul zilelor!

Altă dată - alți eroi. Băieții din vremurile de dinainte de război au jucat pe Chapaev și Chkalov, au admirat isprava Chelyuskiniților. Copiii de după război îi admirau pe Maresyev, Matrosov, Gastello și eroii pionieri. Apoi încântarea a fost provocată de zborul și ieșirea lui Gagarin spațiul cosmic Leonov, isprava cercetătorilor de cinema Johann Weiss și Stirlitz.

Și cine este onorat astăzi? Cine este eroul timpului nostru? Nu vei crede, dar astăzi nu există eroi. Astăzi există idoli și simboluri sexuale. Zâmbești sceptic? Și degeaba! Pentru a afla cine intră în eroii tinerilor de astăzi, efectuăm urgent un sondaj blitz și însumăm rezultatele. Pentru a obține rezultate mai precise, efectuăm sondaje în acele locuri în care tinerii noștri „petul”. Luăm doar de la 17 la 25 de ani.

Definim aceste locuri astfel:

scoli

Cluburi sportive (cluburi, secții)

Asociații de fani - fani ai sportului

Asociații de fani ai vedetelor pop

Cluburi de noapte

Asociații informale

Trecători de rând, intervievați selectiv pe străzi, în parcuri, în magazine.

Interesant, vă spun, rezultatele s-au dovedit. Apropo, la cuvântul „erou” sprâncenele s-au ridicat surprinse. A trebuit să explic și apoi aproape toată lumea a dat cuvântul „idol”. Să rezumăm răspunsurile într-un tabel și să aruncăm o privire mai atentă pentru a afla cine este eroul în ochii generației de la 17 la 25 de ani:

Nicio persoană nu a numit o rudă apropiată care a luptat pe fronturile Marelui Război Patriotic drept erou;

Niciunul dintre ei nu și-a amintit de eroul Marelui Război Patriotic, nu a putut numi o ispravă - probabil, prin urmare, tinerii veterani nu sunt eroi;

4% dintre respondenți l-au numit pe unul dintre sportivi drept idol - jucători de baschet, sportivi de atletism, bicicliști. Nu dăm nume de familie, pentru că erau reprezentanți ai diferitelor sporturi și doar unul sau două nume fiecare.

3% dintre patinatorii artistici - patinaj pereche, Yagudin, Plushenko, Lipnitskaya, Sotnikova;

2%, fără ezitare, au spus numele noului grup de K. Meladze, adăugând: „Sunt atât de mișto!”. Și toți, ca unul, au cântat replicile din cântec: „Se va întoarce, va plânge și-i voi pune un inel pe deget”.

30% și-au numit idolul, adică eroul lui Justin Bieber. Băiat dulce - aspect dulce și aceeași voce. Pop conduce lumea pop!

10% îi consideră idolii pe muzicienii trupei rock „30 Seconds to Mars”;

Mario Casas și Channing Tatum au primit fiecare 22% din voturile fetelor care au vorbit pe nerăsuflate despre acești bărbați frumoși - simboluri sexuale de la Hollywood.

Jumătatea masculină a numit numele jucătorilor de fotbal Cristiano Ronaldo și Lionel Messi - 21%;

Cinci oameni pe nume Ovechkin. Ura, hocheiul este încă în onoare în Rusia!

4% au spus cum o admiră pe Natalia Vodianova. Și acest lucru este, de asemenea, de înțeles - lumea modei este foarte atractivă!

Numele actorilor Danila Kozlovsky și Anton Makarsky, simboluri sexuale rusești, au fost menționate de două ori fiecare.

Aici, de fapt, toți eroii - idolii - idolii. Portretul colectiv, desigur, se dovedește a fi amuzant - sunt prea multe lucruri complet diferite atât în ​​personaje, cât și în aparență, și fiecare are un gen diferit. Dar există și ceva în comun. Arată așa: o persoană frumoasă sau, în cel mai rău caz, stilată și la modă, de succes și faimoasă, bogată și autosuficientă.

Și nimeni nu a menționat soldații, până la brâu în apă înghețată, salvați din inundație aşezări; un ofițer care acoperă o grenadă pentru a salva tinerii soldați; voluntari care lucrează în centrele de primire pentru refugiați; persoane care hrănesc persoanele fără adăpost; pompierii care au salvat oameni cu prețul vieții.

Și nici nu știi cum să te simți în legătură cu asta. Poți să mormăi, certandu-i în mod obișnuit tineretul de astăzi. Poți să ridici din umeri - timp nou - eroi noi. Sunt ei doar eroi? Poate toți aceiași idoli și simboluri sexuale?

Mă duc după serviciu și mă uit la fețele oamenilor. Sunt gânduri în capul meu: există oameni în timpul nostru socio-economic dificil care ar putea deveni un ideal pentru națiunea rusă? Oameni-eroi, ale căror nume nu sunt o frază goală. Am rămas uluit de idee, dar au dreptul să fie la vedere, pentru că faima implică deja un fel de lăudare. Îți amintești de poezia lui Samuil Yakovlevich Marshak „Povestea unui erou necunoscut”?

Se cauta pompieri
Caut politia
Caut fotografi
În capitala noastră
Caut de mult timp
Dar ei nu pot găsi
un tip
Douazeci de ani.

Și pe cine caut? Ce vreau să spun prin expresia „eroul timpului nostru”? Dicționarul explicativ al lui Ozhegov mi-a spus că, în primul rând, eroul are curaj, vitejie și realizează isprăvi; în al doilea rând, poate fi o persoană activă operă literară; în al treilea rând, eroul întruchipează trăsăturile epocii și ale mediului; în al patrulea rând, atrage atenția, provoacă admirație, imitație și surpriză.

M-am urcat într-un microbuz și am văzut în apropiere un uriaș mare și bun. Și cum s-a potrivit aici - în acest mic microbuz? Apropo, din greacă eroi se traduce ca semizeu, persoană zeificată, erou. Un bun exemplu este Hercule, care a trecut testul, s-a dovedit și a devenit standardul curajului pentru poporul grec. Prin urmare, am încercat să-mi amintesc de oameni care se disting prin abnegație, putere remarcabilă și care fac să bată inima unui cetățean modern.

În urmă cu șase luni, am văzut o carte de Boris Polevoy „Povestea unui bărbat adevărat” la fiica mea de școală. Apoi ne-am certat cine va fi primul care va citi o poveste despre un pilot militar și isprăvile lui de dragul victoriei în Marea Britanie. Războiul Patriotic. Astăzi avem și eroii noștri. Doborât de militanți în Siria, pilotul rus Roman Filipov s-a aruncat în aer cu o grenadă cu cuvintele „Acesta este pentru voi băieți!”. Pe site-ul ziarului Komsomolskaya Pravda, cititorii l-au numit pe maior un om adevărat, un erou și un erou: „Pilotul este cu siguranță un erou! Sunt mândru că există astfel de tipi în țara mea.” În Voronezh, la înmormântarea lui au venit peste două mii de oameni.

O oprire, alta, și în capul meu poveștile văzute la televizor: despre o profesoară de Perm care și-a acoperit copiii cu un cuțit; despre chirurgul pediatru de renume mondial Leonid Roshal. Medicii sunt eroi individuali. În policlinica mea lucrează un kinetoterapeut Olga Aleksandrovna. De mai bine de 15 ani, efectuează cu amabilitate și grijă proceduri pentru toți pacienții, chiar și pentru cei mai morocoși și conflictuali. Mă duc adesea la ea pentru a-mi trata trupul și sufletul, să iau o pauză din lumea noastră artificială și să văd un zâmbet sincer.

Urc cu mașina până la stația „Strada 1905 Goda”. Îmi amintesc de Vladimir Ustinovich Panfilov, un bătrân acordeonist care își cântă melodiile pline de suflet în pasajul subteran de lângă metrou. Și la frig și la căldură, acest bunic este aici. A venit din regiunea Tambov în urmă cu mai bine de 20 de ani pentru a lucra pentru a-și salva soția de cancer. Soția a murit, dar el, eroul timpului nostru, a rămas.

Microbuzul s-a oprit, am mers la metrou. Vanitate, fețe de piatră, degete care trec pe ecranele telefonului. Simt răceala inerentă societății secolului 21 - un secol în care „casele inteligente” înlocuiesc familia și oamenii se pierd printre un număr imens de păpușile lor nefericite și extraterestre. Ce sunt acești eroi moderni care întruchipează trăsăturile epocii și ale mediului?

Lângă mine se află o frumoasă femeie de afaceri, oarecum asemănătoare cu Olga Buzova. Se grăbește acasă să fie tristă toată seara într-o îmbrățișare cu un pahar. De jos, un bărbat așezat o privește îmbufnat, evident singur și grăbindu-se să ia cina cu mama lui. Elevii discută cu voce tare despre popularitatea bloggerului video și a artistului rap Eldar Dzharakhov. Din conversația femeilor din apropiere, aflu că una dintre ele este dădacă. Se grăbește la o fetiță ai cărei mamă și tată sunt rar acasă pentru că muncesc mult.

Stația mea. Am coborât din tren și m-am oprit pe gânduri. Ce ajung cu eroii timpului nostru? Pe de o parte, aceștia sunt adevărați eroi curajoși și onești cu majuscule. Și pe de altă parte - oameni mici singuratici, speriați și obosiți, iubitori de pâine și de circ. Și apoi mi-am întrebat prietenii cum îi văd pe eroii timpului nostru. Iată portretul pe care l-am primit.

Eroul timpului nostru este un bărbat adevărat, un familist responsabil și un prieten adevărat. O persoană care crede în epoca minimalismului. Cu siguranță este un romantic și carierist. Acesta este un cetățean activ care poate spune cu ușurință „nu” și este întotdeauna gata să ajute. Este un profesionist care caută cunoștințe în ciuda tuturor plăcerilor secolului XXI. Acesta este un patriot hotărât și răbdător, cum ar fi jucătorul de hochei Alexander Ovechkin.

Singurul roman finalizat de Lermontov, aflat la originile prozei psihologice rusești. Autorul l-a numit pe eroul său complex, periculos și incredibil de atractiv întruchiparea viciilor generației sale, dar cititorii observă în Pechorin, în primul rând, o personalitate unică.

comentarii: Lev Oborin

Despre ce este această carte?

Despre o persoană excepțională care suferă și aduce suferință altora. Lermontovsky Pechorin, conform prefaței autorului, este o imagine colectivă, „un portret alcătuit din viciile întregii noastre generații, în deplina lor dezvoltare”. În ciuda acestui lucru - sau din această cauză - Lermontov a reușit să creeze unul dintre cele mai vii și mai atractive personaje din literatura rusă: în ochii cititorilor, narcisismul și dragostea lui pentru manipulare nu umbră nici inteligența profundă, nici curajul, nici sexualitatea, nici introspecția sinceră. . Într-o epocă care aproape s-a despărțit de romantism, Lermontov scrie „povestea sufletului” unui erou romantic și selectează figuranți potriviti și peisaje impresionante pentru acțiunile sale.

Alexander Klunder. Portretul lui M. Yu. Lermontov. 1839 Institutul de Literatură Rusă RAS. Saint Petersburg

Când a fost scris?

În 1836, Lermontov a început să scrie romanul („poveste seculară”) „Prițesa Ligovskaya”, al cărui personaj principal este Grigory Pechorin, în vârstă de 23 de ani. Lucrările la roman sunt amânate, este întreruptă de exilul lui Lermontov în Caucaz după ce a scris poezia „Moartea unui poet”. În cele din urmă, Lermontov abandonează planul inițial („Prițesa Ligovskaya” neterminată va fi publicată abia în 1882, la 41 de ani de la moartea autorului). Probabil, în 1838, într-o vacanță, începe la „Un erou al timpului nostru”, unde transferă nu numai eroul, ci și câteva dintre motivele romanului precedent. Anii 1838-1839 au fost foarte plini de evenimente pentru Lermontov: mai multe ediții ale Demon, Mtsyri, Cântec despre negustorul Kalașnikov, două duzini de poezii, printre care Poet, Duma, Trei palmieri aparțin aceleiași perioade, „Rugăciunea”. În ajunul trimiterii la tipărire a „Eroului timpului nostru”, Lermontov va lua parte la un duel cu fiul ambasadorului francez, Ernest de Barante, iar pentru aceasta va fi transferat să slujească în Caucaz, unde va mor un an mai târziu - într-un alt duel.

Se poate observa că Rusia este atât de creată încât totul în ea este reînnoit, cu excepția unor asemenea absurdități. Cel mai magic dintre basmele din țara noastră poate scăpa cu greu de reproșul unei tentative de insultă personală!

Cum este scris?

„Eroul timpului nostru” are o compoziție unică pentru epoca sa: este format din cinci povești separate, inegale în ceea ce privește volumul textului și cantitatea de acțiune și aranjate nu în cronologie: mai întâi învățăm o istorie lungă din viață. al protagonistului („Bel”), apoi îl întâlnim față în față („Maxim Maksimych”), apoi aflăm despre moartea lui (prefață la Jurnalul lui Pechorin) și, în sfârșit, prin însemnările sale („Taman”, „Prițesa Maria”) ”, „Fatalist”) restaurăm episoade anterioare din biografiile sale. Astfel, conflictul romantic al unei persoane cu mediul și cu soarta în sine se desfășoară aproape ca o poveste polițistă. Proza lui Lermontov matur, moștenind pe cea a lui Pușkin, este calmă ca temperament (în contrast cu experiențele timpurii ale lui Lermontov, precum romanul neterminat Vadim). Este adesea ironic - un patos romantic, la care Pechorin recurge de mai multe ori („Eu, ca un marinar, m-am născut și am crescut pe puntea unui brigand de tâlhar: sufletul lui s-a obișnuit cu furtuni și bătălii și, aruncat la țărm, el dor și lâncește..."), se verifică prin introspecție, introspecție, iar clișeele romantice sunt expuse la nivel de intriga - așa este aranjat Taman, unde în loc de o poveste de dragoste cu un „undin” sălbatic, bine- citeste Pechorin aproape se dovedeste a fi o victima a contrabandistilor. Totodată, „A Hero of Our Time” conține toate componentele unui text romantic clasic: un erou de excepție, decor exotic, drame amoroase, un joc cu soarta.

Ce a influențat-o?

În mare măsură - „Eugene Onegin”. Tradiția recent apărută a poveștii „laice” rusești - de la Pușkin la Nikolai Pavlov Nikolai Filippovici Pavlov (1803-1864) - scriitor. Cum fiu nelegitim moșier și concubin, a fost iobag, dar în copilărie i s-a acordat libertatea. Pavlov a absolvit Universitatea din Moscova, după ce a studiat a lucrat la tribunalul din Moscova. În anii 1820 a publicat poezie. În 1835, Pavlov a publicat o colecție de trei povești „Ziua numelui”, „Yatagan” și „Licitație”, care i-au adus faimă și recunoaștere. În anii 1840, casa lui Pavlov și a soției sale, poetesa Karolina Pavlova (născută Janisch), a devenit unul dintre centrele vieții culturale din Moscova. ⁠ și Vladimir Odoevski. „Textul caucazian” deja existent al literaturii ruse – povești super-romantice Bestuzhev-Marlinsky Alexander Alexandrovich Bestuzhev (1797-1837) - scriitor, critic literar. Din 1823 până în 1825, împreună cu Kondraty Ryleyev, a publicat revista Polar Star, în care și-a publicat recenziile literare. Pentru participarea la revolta decembristă, Bestuzhev, care era în gradul de căpitan de stat major, a fost exilat la Yakutsk, apoi retrogradat la un soldat și trimis să lupte în Caucaz. Din 1830, romanele și poveștile lui Bestuzhev sub pseudonimul Marlinsky au început să apară în tipărire: „Fregata” Nadezhda "," Ammalat-bek "," Mulla-Nur "," Teribil ghicitoare "și altele. ⁠ , poeziile lui Pușkin. Note de călătorie celebre (genul care se numește acum jurnal de călătorie) - în primul rând, „Călătoria către Pușkin Arzrum» 1 Vinogradov VV Stilul prozei lui Lermontov // Moștenirea literară. T. 43/44: M. Yu. Lermontov. Carte. I. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1941. S. 580-586. ⁠ . Desigur, propria mea experiență de viață și serviciul militar în Caucaz. Proza de aventură occidentală (Walter Scott, Fenimore Cooper), care la vremea aceea era cel mai recent exemplu de proză ca atare: „Lermontov a fost capturat de vârtejul revoluției culturale.<…>Genul de aventură i-a oferit ocazia de a rezuma experiența romantică, de a crea un roman rusesc, de a-l introduce în curentul general european și de a-l face proprietatea literaturii profesionale și a mass-media. cititor" 2 Vail P. L., Genis A. A. Native speech. M.: Colibri, 2008. C. 111. ⁠ . Literatura romantică europeană în general, inclusiv proza ​​romanticilor francezi, unde acționează un erou dezamăgit și agitat: René de Chateaubriand, Confesiunile lui Musset ale fiului secolului, lucrează scoala frenetica ⁠ , este necesar să vorbim separat despre influența romanului anterior al lui Benjamin Constant „Adolf” (totuși, conform cercetătorilor, toate aceste influențe au fost mediate Pușkin 3 Eikhenbaum BM Articole despre Lermontov. M., L.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961. S. 227-228. ⁠ . În cele din urmă, Byron și Shakespeare: după observația filologului Anna Zhuravleva, prin poezia și biografia lui Byron din romanul „Shakespearean (Hamletian) este clar tăiat”: de exemplu, când Pechorin declară în mod neașteptat că cunoaște pe Grushnitsky conspirație cu căpitanul, aceasta se referă la „o piesă de teatru” „Capcana șoarecilor” din cartea lui Shakespeare. tragedie 4 Zhuravleva A. I. Lermontov în literatura rusă. Probleme de poetică. M.: Progres-Tradiție, 2002. C. 209. ⁠ .

George Byron. Poezia și biografia lui Byron au influențat întregul corpus al literaturii romantice ruse, inclusiv Eroul timpului nostru, care deja depășește tradiția romantică.

La început, romanul a fost publicat în părți în „Note interne” O revistă literară publicată la Sankt Petersburg între 1818 și 1884. Fondată de scriitorul Pavel Svinin. În 1839, jurnalul a trecut lui Andrei Kraevsky, iar Vissarion Belinsky a condus departamentul critic. Lermontov, Herzen, Turgenev, Sollogub au fost publicate în Otechestvennye Zapiski. După ce o parte din personal a plecat la Sovremennik, Kraevsky i-a predat revista lui Nekrasov în 1868. După moartea acestuia din urmă, publicația a fost condusă de Saltykov-Șchedrin. În anii 1860, Leskov, Garshin, Mamin-Sibiryak au publicat în el. Revista a fost închisă din ordinul cenzorului șef și al fostului angajat al publicației Evgeny Feoktistov. ⁠ . Acest lucru era în ordinea lucrurilor în secolul al XIX-lea, dar autonomia relativă a părților din Un erou al timpului nostru i-a făcut pe primii cititori să le perceapă nu ca un „roman cu o continuare”, ci ca povești separate despre Pechorin. În același timp, părțile nu au ieșit în ordinea în care le citim acum: prima a ieșit „Bela”, a doua – „Fatalistul” (ambele – în 1839), a treia, în 1840 – „ Taman”. În același an, o ediție separată a romanului a apărut în două cărți: Maxim Maksimych, prefața la Jurnalul lui Pechorin și Princess Mary au fost publicate pentru prima dată aici. În cele din urmă, în 1841, a fost publicată o a doua ediție separată: după adăugarea unei prefețe de două pagini - „În orice carte, prefața este primul și, în același timp, ultimul lucru...” - romanul a căpătat un caracter canonic. formă.

Textul „Eroul timpului nostru” (capitolul „Taman”), scris de Akim Shan-Giray sub dictarea lui Lermontov în 1839

Manuscrisul „Un erou al timpului nostru” (capitolele „Maxim Maksimych”, „Fatalist”, „Princess Mary”). 1839 Autograf alb cu corecții, excepții și inserții, premergător ediției finale

Biblioteca Națională a Rusiei

Cum a fost primit?

„Un erou al timpului nostru” a interesat imediat publicul, el a fost discutat în corespondență privată și conversații în salon. Deja după primele publicații în jurnal, Belinsky a scris în Moscow Observer că proza ​​lui Lermontov era „demnă de înaltul său talent poetic” și a contrastat-o ​​cu proza ​​caucaziană înflorită a lui Marlinsky - această opoziție a devenit un clasic. Ulterior, Belinsky s-a întors de mai multe ori la Eroul timpului nostru, iar articolele sale au devenit cheie în canonizarea lui Lermontov. Belinsky este cel care propune ulterior o interpretare general acceptată a compoziției romanului. Belinsky este cel care mută focalizarea critică către introspecția eroului („Da, nu este nimic mai dificil decât să dezasamblați limbajul propriilor sentimente, cum să vă cunoașteți pe sine!”) și o definește ca o reflecție, în care „o persoană se desparte în doi oameni, dintre care unul trăiește, iar celălalt îl urmărește și îl judecă”. Este Belinsky, făcând ecou autorului însuși, cel care explică de ce Pechorin nu este o persoană unică vicioasă, nu un egoist, ci o persoană vie, pasionată și înzestrată, ale cărei acțiuni și inacțiune depind de societatea în care trăiește; Vorbele lui Lermontov despre „un portret alcătuit din viciile întregii noastre generații” trebuie înțelese în acest sens.

Desigur, au existat și alte evaluări. Una dintre primele reacții la ediția cărții este un articol al unui critic Stepan Burachka Stepan Onisimovici Burachok (1800-1877) - constructor de nave, publicist, editor. Burachok a absolvit Școala de Arhitectură Navală și a fost angajat de Amiraalitatea Sankt Petersburg. A condus Amiraalitatea Astrakhan, a predat la Corpul Cadeților Navali. Burachok a proiectat și construit nave, a dezvoltat un proiect submarin. Din 1840 până în 1845 a publicat revista Mayak, unde și-a publicat articolele despre literatură. Revista a devenit adesea subiect de ridicol în rândul scriitorilor mitropolitani. ⁠ , pe care l-a publicat anonim în revista sa Mayak. Burachok a plasat mai presus de toate romanele, care, spre deosebire de francezi scoala frenetica O mișcare artistică care a apărut în Franța în anii 1820. În acest moment, țara era pasionată de literatura „nordică”: romane sumbre engleze și germane pline de misticism. Ea a influențat și scriitori francezi: Victor Hugo, Honore de Balzac, Gerard de Nerval, Theophile Gauthier. Textul de program al „literaturii frenetice” a fost romanul lui Jules Janin „Mânrul mort și femeia ghilotină”. Interesul pentru literatura întunecată și violentă a apărut ca contrabalansare la romanele clasice și sentimentaliste care idealizau realitatea. ⁠ , a înfățișat „viața interioară, lucrarea interioară a spiritului uman, condusă de spiritul creștinismului spre desăvârșire, prin cruce, distrugere și lupta dintre bine și rău”. Negăsind o urmă a „calei crucii” în „Un erou al timpului nostru”, criticul a negat romanului și reprezentarea „vieții interioare” (adică ceea ce pare evident astăzi): pentru Burachok, romanul s-a întors. a fi „scăzut”, construit pe false promisiuni romantice. Pechorin îl dezgustă (sufletul său „se rostogolește în noroiul freneziei romantice”), iar simplul și amabil Maksim Maksimych îl simpatizează. Ulterior, Burachok a scris povestea „Eroii timpului nostru”, polemică în raport cu romantismul lui Lermontov.

Îmi vei spune din nou că o persoană nu poate fi atât de rea, dar îți voi spune că dacă ai crezut în posibilitatea existenței tuturor ticăloșilor tragici și romantici, de ce nu crezi în realitatea lui Pechorin?

Mihail Lermontov

În evaluarea lui Maksim Maksimych, Burachok nu a fost singur: căpitanului de stat major i-a plăcut atât democratul Belinsky, cât și principalul critic slavofil. Stepan Şevirev Stepan Petrovici Shevyryov (1806-1864) - critic literar, poet. A participat la cercul „Lyubomudrov”, publicarea revistei „Moskovsky Vestnik”, a fost un prieten apropiat al lui Gogol. Din 1835 până în 1837 a fost un critic al Moscow Observer. Împreună cu Mihail Pogodin, a publicat revista Moskvityanin. Shevyryov era cunoscut pentru opiniile sale conservatoare, el este considerat autorul expresiei „Occidentul în descompunere”. În 1857, a izbucnit o ceartă între el și contele Vasily Bobrinsky din cauza diferențelor politice, care s-a încheiat cu o luptă. Din cauza acestui incident, Shevyryov a fost dat afară din serviciu și expulzat din Moscova. ⁠ , care a scris în recenzia sa în general neprietenoasă: „Ce caracter integral al unui om bun nativ rus, în care infecția subtilă a educației occidentale nu a pătruns ...” însuși Nicolae I, după ce a început să citească „Un erou al timpului nostru ", la cererea soției sale, a fost încrezător că adevăratul "eroul timpului nostru" este Maksim Maksimych: "Cu toate acestea, căpitanul apare în această lucrare ca o speranță care nu s-a împlinit, iar domnul Lermontov a eșuat. să urmeze acest personaj nobil și atât de simplu; îl înlocuiește cu chipuri disprețuitoare, foarte neinteresante, care, mai degrabă decât să inducă plictiseala, ar face mai bine dacă ar rămâne în obscuritate – pentru a nu provoca dezgust. În acest moment, soarta lui Lermontov este decisă după un duel cu Barant; țarul nu a ezitat să aprobe decizia de a-l trimite pe poet în Caucaz: „Baftă, domnule Lermontov, să-și limpezească, dacă se poate, capul într-un mediu în care să-și completeze caracterul căpitanului, dacă este deloc. el este capabil să o înțeleagă și să o descrie.”

Critica conservatoare, confundarea eroului cu autorul și stigmatizarea autorului pentru imoralitate, l-a jignit pe Lermontov - probabil, după recenzia lui Burachok a apărut prefața autorului în Un erou al timpului nostru: „... se pare că Rusia a fost creată în așa fel încât totul în ea se reînnoieşte, cu excepţia unor asemenea absurdităţi. Cel mai magic dintre basmele din țara noastră poate scăpa cu greu de reproșul unei tentative de insultă la adresa unei persoane! Este cu atât mai curios că criticul care încă întruchipează ideea protecției rusești - Faddey Bulgarin - a vorbit cu entuziasm despre „Eroul”: „Nu am citit cel mai bun roman în limba rusă”; cu toate acestea, pentru Bulgarin, „Un erou al timpului nostru” este o lucrare moralizatoare, iar Pechorin este un erou negativ fără ambiguitate.

Criticul Vissarion Belinsky (Kirill Gorbunov. 1876. Muzeul All-Rusian al lui A. S. Pușkin) a lăudat romanul foarte mult

Constructorul naval și editorul revistei Mayak Stepan Burachok a numit romanul „scăzut”

Împăratul Nicolae I (Franz Kruger. 1852. Schitul) a considerat că adevăratul „erou al timpului nostru” este Maxim Maksimych

Evaluările ulterioare ale criticilor, în principal din tabăra democratică, au fost fixate pe imaginea lui Pechorin ca „persoană suplimentară” - un reprezentant natural al anilor 1830, care s-a opus „noilor oameni” din anii 1860. Pentru Herzen, Chernyshevsky, Pisarev, Pechorin devine un tip, el este numit la plural împreună cu predecesorul său: „Onegins și Pechorins”. Într-un fel sau altul, toți criticii secolului al XIX-lea iau în considerare problema naționalului în Pechorin. Semnificativă aici este schimbarea de atitudine Apollon Grigoriev Apollon Alexandrovich Grigoriev (1822-1864) - poet, critic literar, traducător. În 1845, a început să studieze literatura: a publicat o carte de poezii, a tradus Shakespeare și Byron și a scris recenzii literare pentru Otechestvennye Zapiski. De la sfârșitul anilor 1950, Grigoriev a scris pentru Moskvityanin și a condus un cerc al tinerilor săi autori. După închiderea revistei, a lucrat la „Biblioteca pentru lectură”, „Cuvântul rusesc”, „Vremya”. Din cauza dependenței de alcool, Grigoriev și-a pierdut treptat influența și practic a încetat să fie publicat. ⁠ . În anii 1850, el îl considera pe Pechorin un erou byronic străin de spiritul rus: pentru un critic, el este „neputința arbitrarului personal pus pe picior”. În anii 1860, amestecând estetismul romantic cu ideile de pământ, Grigoriev a scris altceva: „Poate că acesta, ca o femeie, un domn nervos, ar putea muri cu calmul rece al lui Stenka Razin într-o agonie teribilă. Laturile dezgustătoare și amuzante ale lui Pechorin din el sunt ceva prefăcător, ceva miraj, ca toată înalta noastră societate în general... bazele personajului său sunt tragice, poate înfricoșătoare, dar deloc amuzante.

Cititorii secolului al XIX-lea nu uită niciodată de Pechorin, mulți îl iau drept model în viața de zi cu zi, în comportament, în relațiile personale. După cum scrie filologul Anna Zhuravleva, „în mintea unui cititor obișnuit, Pechorin este deja oarecum simplificat: natura filozofică a romanului lui Lermontov nu este percepută de public și este retrogradată în umbră, ci dezamăgirea, reținerea rece și neglijența lui. erou, interpretat ca o mască a unei persoane subtile și profund suferinde, devin subiectul imitatii" 5 Zhuravleva A. I. Lermontov în literatura rusă. Probleme de poetică. M.: Progres-Tradiție, 2002. C. 218. ⁠ . Apare fenomenul „pechorinismului”, care a fost de fapt prezis de Lermontov însuși în figura lui Grushnitsky. Saltykov-Șcedrin scrie în „Eseuri provinciale” despre „pechorinii provinciali”; romanul este publicat la Sovremennik Mihail Avdeev Mihail Vasilievici Avdeev (1821-1876) - scriitor, critic literar. După retragerea din serviciu, a început să studieze literatura: a publicat povești și romane în revistele Sovremennik, Otechestvennye Zapiski și St. Petersburg Vedomosti. Romanele Tamarin (1852) și Capcană (1862) i-au adus faima. În 1862, Avdeev a fost arestat pentru legături cu revoluționarul Mihail Mihailov și deportat din Sankt Petersburg la Penza. În 1867 a fost eliberat de sub supraveghere. ⁠ „Tamarin”, unde aspectul eroului este anulat de la Pechorin, deși Tamarin aparține „oamenilor acțiunii”. Ficțiunea ultra-conservatoare se plimbă la adresa lui Pechorin: odioasă Viktor Askocenski Viktor Ipatievich Askochensky (1813-1879) - scriitor, istoric. A primit o educație teologică, a studiat istoria Ortodoxiei în Ucraina. În 1848 a publicat prima carte dedicată biografiilor scriitorilor ruși. Askochensky a devenit faimos pentru romanul său antinihilist Asmodeus of Our Time, publicat în 1858. Din 1852 a publicat jurnalul ultra-conservator Domashnaya Conversation. Și-a petrecut ultimii doi ani din viață într-un spital de boli psihice. ⁠ publică romanul „Asmodeus din vremea noastră”, al cărui personaj principal este o caricatură a lui Pechorin cu numele de familie vorbitor Pustovtsev. În același timp, „Un erou al timpului nostru” a devenit subiectul unei reflecții serioase în literatura rusă ulterioară: Dostoievski este cel mai des numit aici. Eroii săi - Raskolnikov, Stavrogin - sunt apropiați de Pechorin în multe privințe: ca și Pechorin, ei pretind că sunt exclusivi și eșuează în moduri diferite; ca și Pechorin, ei experimentează propriile vieți și viețile altora.

Prezența unui entuziast îmi dă răceala Bobotezei și cred că relațiile frecvente cu un flegmatic apatic m-ar face un visător pasionat.

Mihail Lermontov

Simboliștii, în principal Merezhkovsky, au văzut în Pechorin un mistic, un mesager al puterii din altă lume (eroii lui Dostoievski, ca Pechorin, sunt imorali „nu din neputință și vulgaritate, ci dintr-un exces de forță, din disprețul pentru mizerele scopuri pământești ale virtuții”). ; Criticii marxişti, dimpotrivă, au dezvoltat ideea lui Belinsky că Pechorin era o figură caracteristică a epocii şi au ridicat întregul roman la problemele de clasă (astfel, Gheorghi Plehanov Georgy Valentinovich Plekhanov (1856-1918) - filozof, om politic. A condus organizația populistă „Land and Freedom”, societatea secretă „Black Redistribution”. În 1880 a emigrat în Elveția, unde a înființat Uniunea Social-Democraților Ruși din străinătate. După cel de-al doilea Congres al RSDLP, Plehanov nu a fost de acord cu Lenin și a condus Partidul Menșevic. S-a întors în Rusia în 1917, a susținut guvernul provizoriu și a condamnat Revoluția din octombrie. Plehanov a murit la un an și jumătate după ce s-a întors de la o exacerbare a tuberculozei. ⁠ consideră simptomatic că în „Eroul” ţăranul întrebare) 6 Naiditsch E. E. „Un erou al timpului nostru” în critica rusă // Lermontov M. Yu. Un erou al timpului nostru. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1962. S. 193. ⁠ .

Un erou al timpului nostru este unul dintre cele mai traduse romane rusești. Extrase din ea au fost traduse în germană încă din 1842, în franceză în 1843 și în suedeză, poloneză și cehă în 1844. Primul, destul de gratuit și incomplet traducere in engleza Un erou al vremurilor noastre a apărut în 1853; a edițiilor ulterioare în limba engleză, dintre care au fost mai mult de douăzeci, merită menționată traducerea lui Vladimir și Dmitri Nabokov (1958). Primii traducători sacrificau adesea „Tamanya” sau „Fatalist”. Toate aceste traduceri au fost citite și influențate în mod activ; una dintre traducerile franceze a fost publicată în Le Mousquetaire de Alexandre Dumas; este de remarcat faptul că tânăra Joyce, în timp ce lucra la prima versiune a lui A Portrait of the Artist as a Young Man, Stephen the Hero, a numit A Hero of Our Time „singura carte pe care o cunosc care seamănă A mea" 7 Potapova G. E. Studiul lui Lermontov în Marea Britanie și SUA // Creativitatea lui M. Yu. Lermontov în contextul culturii moderne. Sankt Petersburg: RKhGA, 2014. S. 234. ⁠ .

În URSS și Rusia, A Hero of Our Time a fost filmat de șase ori și pus în scenă de multe ori - până la baletul de la Teatrul Bolșoi (2015, libret de Kirill Serebrennikov, compozitor - Ilya Demutsky). Ultimele noutăți din domeniul paraliteraturii, nu mai rele decât voturile experților noștri, demonstrează că „Un erou al timpului nostru” rămâne pe orbita textelor actuale: într-unul din serialul rusesc de groază, romanul „Fatalistul” a fost eliberat, unde Pechorin este confruntat cu zombi.

Vârful de munte Adai-Khokh. 1885 De pe albumul „Călătoria lui Moritz Deschies în Caucaz”

Ce înseamnă titlul romanului? De ce este Pechorin un erou?

Așa cum sa întâmplat de mai multe ori în istoria literaturii ruse, nu autorul a propus titlul excepțional de succes. La început, romanul a fost intitulat „Unul dintre eroii de la începutul secolului”: în comparație cu „Un erou al timpului nostru”, acest titlu este greoi, compromis, îndepărtează problemele romanului din prezent. Numele „Eroul timpului nostru” a fost propus de editorul „Domestic Notes” Andrei Kraevsky Andrei Alexandrovich Kraevsky (1810-1889) - editor, editor, profesor. Kraevsky și-a început cariera editorială în Jurnalul Ministerului Educației Naționale, după moartea lui Pușkin a fost unul dintre co-editorii Sovremennik. A condus ziarul „Invalid rus”, „Literaturnaya gazeta”, „Sankt Petersburg Vedomosti”, ziarul „Voce”, dar a câștigat cea mai mare faimă ca redactor și editor al revistei „Domestic Notes”, în care cele mai bune au fost implicaţi publicişti de la mijlocul secolului al XIX-lea . În mediul literar, Kraevsky avea o reputație de editor rău și foarte exigent. ⁠ , unul dintre cei mai de succes jurnaliști ai secolului al XIX-lea. Intuiția sa nu l-a dezamăgit: titlul a devenit imediat scandalos și i-a determinat atitudinea față de roman. Părea să lase deoparte obiecțiile dinainte: criticul Alexandru Skabichevsky Alexander Mikhailovici Skabichevsky (1838-1911) - critic literar. A început să tiparească în anii 1860. Din 1868, a devenit angajat al Otechestvennye Zapiski. Skabichevsky a editat și revistele Slovo și Novoye Slovo, a scris foiletonuri literare în Birzhevye Vedomosti și Fiul patriei. În 1891, a fost publicată cartea sa „Istoria literaturii ruse moderne”, care a fost un succes la cititori. ⁠ degeaba a regretat că Lermontov „a acceptat să-l schimbe pe Kraevsky, deoarece titlul original era mai potrivit cu sensul din viața de atunci Pechorin, care nu a personificat deloc întreaga intelectualitate a anilor ’30, ci a fost tocmai unul dintre ei. eroii" 8 Skabichevsky A. M. M. Yu. Lermontov. Viața și activitatea sa literară. M.: Direct-Media, 2015. C. 145. ⁠ .

Cuvântul „erou” are două semnificații care se intersectează: „o persoană cu curaj și noblețe excepționale, care efectuează isprăvi în numele unui mare scop” și „personajul central”. Primii cititori ai romanului despre Pechorin nu au făcut întotdeauna distincție între aceste sensuri, iar Lermontov subliniază această ambivalență la sfârșitul prefeței: „Poate că unii cititori vor dori să-mi cunoască părerea despre personajul lui Pechorin? Răspunsul meu este titlul acestei cărți. „Da, aceasta este o ironie diabolică!” vor spune ei. - Nu știu". În mod caracteristic, Lermontov se sustrage de la evaluare: însuși faptul de a alege un astfel de erou precum Pechorin se află în afara „tradiției moraliste a precedentei”. literatură" 9 Arkhangelsky A.N. Eroii clasicilor: o extensie pentru adulți. M.: AST, 2018. C. 373. ⁠ .

Mă obișnuiesc cu tristețea la fel de ușor ca și cu plăcerea, iar viața mea devine din ce în ce mai goală; Am o singură variantă: să călătoresc

Mihail Lermontov

În prefață, Lermontov indică direct că „Eroul timpului nostru” este o imagine colectivă: „un portret alcătuit din viciile întregii noastre generații, în deplina lor dezvoltare”. Și apoi se contrazice, arătând că Pechorin nu este doar o alegorie ambulantă a tuturor viciilor, ci o personalitate plauzibilă, vie, un adevărat autor de jurnal: „Îmi vei spune iar că o persoană nu poate fi atât de rea, dar o să spun. tu că dacă ai crezut în posibilitatea existenței tuturor ticăloșilor tragici și romantici, de ce nu crezi în realitatea lui Pechorin? Până la urmă, eroul-ticălos romantic care îi distruge pe oameni dragi nu este deloc o invenție a lui Lermontov: Pechorin îi moștenește aici pe Giaura și Conrad a lui Byron. La rândul lor, plictiseala fatală, sațietatea cu lumea este boala unui alt erou Byron, Childe Harold.

Dacă între cititori și pirații romantici era o prăpastie prea clară, atunci Childe Harold și eroul din Confesiunile unui fiu al secolului de Musset erau mai de înțeles pentru ei. Cu toate acestea, nu a fost ușor pentru o parte semnificativă a cititorilor să vadă eroismul din Pechorin. Iar ideea aici este tocmai în poziția sa dublă: Pechorin este unic, dar în același timp este interesat de lucrurile pământești, are idei pământești despre protejarea onoarei. Cititorii trebuie să recunoască faptul că Pechorin este contemporanul lor, o parte din societatea lor, iar acest lucru le pune o problemă care nu are o soluție clară.

V. A. Polyakov. Fatalist. Ilustrație pentru „Un erou al timpului nostru”. 1900

De ce se amestecă ordinea evenimentelor în Un erou al timpului nostru?

Ciudația compoziției este primul lucru la care oamenii îi acordă atenție atunci când vorbesc despre „Eroul timpului nostru”. Aventurile ulterioare ale eroului le preced pe cele anterioare, aflăm despre moartea sa în mijlocul romanului, narațiunea este condusă din mai multe puncte de vedere, părți ale romanului sunt inegale ca volum și semnificație. În același timp, Un erou al timpului nostru nu este o colecție de povești individuale: romanul are o intriga internă pe care orice cititor o restaurează. În prefața sa la Un erou al timpului nostru, Vladimir Nabokov chiar leagă succesiunea evenimentelor de datarea precisă: Taman are loc în vara anului 1830; în primăvara și vara anului 1832, Pechorin se îndrăgostește de prințesa Maria și îl ucide pe Grushnitsky într-un duel, după care este transferat să slujească într-o fortăreață din Cecenia, unde îl întâlnește pe Maxim Maksimych; în decembrie 1832 are loc acțiunea „Fatalistul”, în primăvara și vara anului 1833 - „Bela”, în toamna anului 1837 naratorul și Maxim Maksimici îl întâlnesc pe Pechorin la Vladikavkaz, iar un an sau doi mai târziu Pechorin moare pe drumul din Persia. În raport cu acest complot clar, compoziția lui A Hero of Our Time este într-adevăr confuză; potrivit lui Nabokov, „totul truc al unei astfel de compoziții este să-l aducă pe Pechorin mai aproape de noi iar și iar, până când în cele din urmă el însuși ne vorbește”. Acest „truc” este prezentat foarte firesc - ne familiarizăm cu povestea lui Pechorin în aceeași ordine în care naratorul principal, „cadru” - „autor-editor” (nu egal cu autorul - Lermontov!) îl recunoaște. În primul rând, ni se arată Pechorin prin ochii ingenuului Maxim Maksimych, apoi prin ochii unui narator mai perspicace, care, totuși, vede eroul doar pentru câteva minute și, în cele din urmă, prin ochii lui Pechorin însuși: obținem acces până la gândurile sale cele mai lăuntrice, pătrunde în lumea lui interioară, unde nu mai apare în fața nimănui. Potrivit lui Alexander Arkhangelsky, logica compoziției romanului este „de la exterior la interior, de la simplu la complex, de la neambiguu la ambiguu. De la complot la psihologie erou" 10 Arkhangelsky A.N. Eroii clasicilor: o extensie pentru adulți. M.: AST, 2018. C. 353. ⁠ . Și deși, potrivit lui Boris Tomashevsky, decizia lui Lermontov de a transforma ciclul de povești despre Pechorin într-un roman ar fi putut fi influențată de aranjamentul „Femei de treizeci de ani” a lui Balzac menționat în „Un erou al timpului nostru” (acest roman). a fost la început „o colecție de independenți povesti scurte") 11 Proza lui Tomashevsky BV Lermontov și tradiția literară vest-europeană // Patrimoniul literar. T. 43/44: M. Yu. Lermontov. Carte. I. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1941. S. 469-516. (Lit. patrimoniu; T. 43/44). C. 508. ⁠ , este clar că tocmai considerentele dezvăluirii treptate a eroului sunt cele care depășesc aici.

Vedere la Pyatigorsk. Mijlocul secolului al XIX-lea

Imagini artistice/Imagini de patrimoniu/Imagini Getty

De ce se schimbă naratorii în Un erou al timpului nostru? Care este principala?

Întrebarea naratorului și schimbarea punctelor de vedere din Un erou al timpului nostru este direct legată de problema compoziției. În roman sunt trei naratori - „autorul-editor”, Maxim Maksimych și Pechorin însuși; după cum notează filologul ceh Miroslav Drozda, „nici și „autorul” nu reprezintă o singură „mască” neschimbată, ci apare sub forme diferite, contradictorii”: în prefața romanului, el este critic literar și critic de moravuri. , apoi călător și ascultător , apoi - editorul manuscrisului altcuiva. Aceste încarnări auctoriale și publicul diferă: destinatarii prefeței autorului sunt întregul public cititor, deja familiarizat cu istoria lui Pechorin; destinatarul lui Maxim Maksimych este „autorul-editor” (iar destinatarii lui „Maxim Maksimych” sunt cititori ipotetici care așteaptă în zadar un eseu etnografic); în cele din urmă, jurnalul lui Pechorin este conceput doar pentru el cel mai 12 Drozda M. Structura narativă a „Eroului timpului nostru” // Wiener Slawistischer Almanach. bd. XV. 1985. S. 5-6. ⁠ . Toată această joacă este necesară pentru a „aduce” treptat pe Pechorin mai aproape de noi și, de asemenea, pentru a-l reflecta din diferite puncte de vedere, ca în diferite filtre optice: impresiile lui Maxim Maksimych și ale „autorului-editor” sunt în cele din urmă suprapuse asupra modului în care Pechorin. se vede pe sine.

Acest set de optică nu este în concordanță cu înțelegerea tradițională a structurii de vorbire a personajelor. Mulți cercetători ai „Un erou al timpului nostru” notează aici inconsecvențe. Același Maxim Maksimych, care transmite monologurile lui Pechorin sau Azamat, cade într-un ton complet necaracteristic pentru el - și totuși, s-ar părea, citând pe alții, o persoană își adaptează stilul de vorbire la al său. Dar, în ciuda acestui fapt, biografia și filosofia de viață a lui Pechorin, așa cum sunt prezentate de Maxim Maksimych, sunt considerabil mai sărace decât în ​​prezentarea lui Pechorin însuși - un exemplu cel mai apropiat de cel al autorului.

Și aici, desigur, se pune problema personalității și stilului finalului „autor-editor” care pune laolaltă întreaga poveste. El este asemănător cu Pechorin în multe privințe. Ca și Pechorin, rătăcește și el pe șezlong, păstrează și notele de călătorie, percepe și subtil natura și este capabil să se bucure, comparându-se cu ea („... un fel de sentiment îmbucurător s-a răspândit prin toate venele mele, și a fost cumva distractiv pentru mine că sunt atât de sus peste lume..."). Într-o conversație cu Maxim Maksimych, el vorbește cu competență despre melancolia lui Pechorin și, în general, împărtășește cu Pechorin „o percepție paradoxală realitate" 13 Vinogradov VV Stilul prozei lui Lermontov // Moștenirea literară. T. 43/44: M. Yu. Lermontov. Carte. I. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1941. S. 588. ⁠ . Remarca izbitoare despre moartea lui Pechorin – „Această veste m-a făcut foarte fericit” – face ecoul râsului sălbatic cu care Pechorin întâlnește moartea Belei. Poate că tocmai simțind o rudenie cu Pechorin se angajează să-l judece și își publică notițele, care, fără îndoială, l-au influențat. Cu toate acestea, o distanță serioasă îl desparte de Pechorin. Tipărește notițele lui Pechorin, crezând că această „istorie a sufletului uman” va fi de folos oamenilor. Pechorin n-ar fi făcut niciodată asta, și nici de teamă de mărturisire: el, care are un stil excelent, este indiferent la jurnalul său; îi spune lui Maksim Maksimych că poate face orice vrea cu actele lui. Acest punct important: la urma urmei, în schițele „Eroului timpului nostru” Lermontov nu numai că îl lasă în viață pe Pechorin, dar arată și clar că își pregătea notele pentru publicații 14 Eikhenbaum BM Articole despre Lermontov. M., L.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961. C. 246-247. ⁠ . Aceasta înseamnă că Lermontov a vrut să mărească distanța dintre erou și „autor-editor”, care tratează literatura cu mult mai respect. Cântecul lui Kazbich, dat lui prin proză, el îl transcrie în versuri și cere iertare de la cititori: „obișnuința este a doua natură”. Așa că aflăm că compilatorul „Eroului timpului nostru” este un poet.

dama georgiană. anii 1860

Wikimedia Commons

Pechorin seamănă cu Lermontov însuși?

Mulți contemporani ai lui Lermontov au vorbit despre asemănarea și chiar identitatea lui Pechorin cu autorul său. „Nu există nicio îndoială că, dacă nu s-a portretizat în Pechorin, atunci cel puțin idealul care l-a deranjat foarte mult în acel moment și cu care își dorea cu adevărat să fie”, scrie. Ivan Panaev Ivan Ivanovici Panaev (1812-1862) - scriitor, critic literar, editor. A fost responsabil de departamentul critic al lui Otechestvennye Zapiski. În 1847, împreună cu Nekrasov, a început să publice Sovremennik, pentru care a scris recenzii și feuilletonuri. Panaev este autorul multor povești și romane: „Întâlnirea la gară”, „Leii în provincie”, „Nepotul unui milionar rus” și altele. El a fost căsătorit cu scriitorul Avdotya Panaeva, după zece ani de căsătorie a mers la Nekrasov, cu care a trăit într-o căsătorie civilă de mulți ani. ⁠ , amintind de trăsăturile de caracter „Pechorinsky” ale lui Lermontov: „priviri pătrunzătoare, glume și zâmbete otrăvitoare, dorința de a arăta dispreț față de viață și uneori chiar aroganța unui bătăuș”. „Se știe că într-o oarecare măsură s-a portretizat în Pechorin”, îi spune Turgheniev lui Panaev. „Pechorin este el însuși, așa cum este”, declară el cu deplină încredere într-o scrisoare. Vasily Botkin Vasily Petrovici Botkin (1811-1869) - critic literar, publicist. La mijlocul anilor 1830, a devenit apropiat de Belinsky, a participat la cercul lui Stankevich, publicat în revistele Telescope, Domestic Notes și Moscow Observer. În 1855 a devenit angajat al lui Nekrasov Sovremennik. Botkin a călătorit mult; după o călătorie în Spania, a publicat ciclul „Scrisori despre Spania” la Sovremennik. La sfârșitul anilor 1850, criticul s-a despărțit de democrați și a început să apere abordarea estetică a artei. ⁠ Belinsky 15 Șcegolev P. E. Cartea despre Lermontov: În 2 ediții. Problema. 2. L.: Surf, 1929. C. 19, 23, 45. ⁠ . Ekaterina Sushkova, de care Lermontov era îndrăgostit, l-a numit „prudent și misterios”: avea dreptul la o caracterizare mai nemăgulitoare, pentru că Lermontov, dorind să-și răzbune indiferența, câțiva ani mai târziu a jucat cu ea aproximativ același joc ca și Pechorin. se joacă cu Prințesa Mary. „Acum nu scriu romane, ci le fac”, i-a scris el unui prieten în 1835. — Deci vezi că bine am răzbunat lacrimile pe care cochetăria lui Mlle S. mi-a făcut să vărs acum 5 ani; O!" Cu toate acestea, Pechorin nu se răzbună pe prințesă pentru dragostea pe care a respins-o cândva, ci începe o intrigă din plictiseală.

Critic literar Dmitri Ovsyaniko-Kulikovski ⁠ a scris despre „egocentrismul naturii” al lui Lermontov: „Când o astfel de persoană gândește sau creează, „eu” lui nu se scufundă în procesul de gândire sau creativitate. Când suferă sau se bucură, își simte clar suferința sau bucuria "Eu sunt" 16 Ovsyaniko-Kulikovskii D. N. M. Yu. Lermontov. La centenarul nașterii marelui poet. Sankt Petersburg: Cartea „Prometeu” de N. N. Mihailov, (1914). C.6. ⁠ . Pechorin „este recunoscut pe bună dreptate ca fiind cea mai subiectivă creație a lui Lermontov: acesta este, s-ar putea spune, autoportretul lui”, afirmă răspicat. cercetător 17 Ovsyaniko-Kulikovskii D. N. M. Yu. Lermontov. La centenarul nașterii marelui poet. Sankt Petersburg: Cartea „Prometeu” de N. N. Mihailov, (1914). C. 72. ⁠ . Nu este vorba doar de asemănări externe (serviciu militar în Caucaz, curaj, cărți de joc, pregătire pentru dueluri). Vorbim despre experiențe secrete - cele mai bune sentimente „îngropate în adâncul inimii”, dorința de a fi acceptat de lume și respingere. Sentimentele conflictuale ale lui Pechorin („Prezența unui entuziast îmi dă frig de Bobotează și cred că relațiile frecvente cu un flegmatic lent ar face din mine un visător pasionat”) găsesc o paralelă în relația lui Lermontov cu Belinsky („A început să răspundă opiniilor serioase ale lui Belinsky cu diverse glume”). În același timp, este evident că atât Pechorin, cât și Lermontov sunt capabili de reflecție: își dau seama că sunt bolnavi de „boala secolului”, de plictiseală și de sațietate.

Am o pasiune înnăscută de a contrazice; întreaga mea viață a fost doar un lanț de contradicții triste și nefericite ale inimii sau minții

Mihail Lermontov

Ca și Onegin al lui Pușkin, Pechorin aparține în mod clar aceluiași cerc ca și autorul său. Este educat, îi citează pe Pușkin, Griboedov, Rousseau. În cele din urmă, mai este un lucru important, datorită însuși dispozitivului „Eroului timpului nostru”. Peter Vail și Alexander Genis scriu: „Nu uitați că Pechorin este scriitor. Este stiloul lui care îi aparține lui Taman, pe care se bazează proza ​​noastră de nuanțe - de la Cehov la Sasha Sokolov. Iar „Princess Mary” a fost scris de Pechorin. Lermontov i-a încredințat cea mai dificilă sarcină - să se explice: „Sunt doi oameni în mine: unul trăiește în sensul deplin al cuvântului, celălalt gândește și judecă. a lui" 18 Vail P. L., Genis A. A. Native speech. M.: Colibri, 2008. C. 114. ⁠ .

Această declarație a lui Pechorin face ecoul unei alte dovezi din memorii - prințul Alexander Vasilchikov, scriitor și al doilea Lermontov într-un duel cu Martynov: „În Lermontov (vorbim despre el ca o persoană privată) erau doi oameni: unul bun pentru un cerc restrâns. dintre cei mai apropiați prieteni ai săi și pentru acele puține persoane pentru care avea un respect deosebit, celălalt - arogant și plin de veselie pentru toți ceilalți cunoștințe" 19 Șcegolev P. E. Cartea despre Lermontov: În 2 ediții. Problema. 2. L.: Surf, 1929. C. 188. ⁠ . Deci, spre deosebire de Pechorin, Lermontov avea un cerc interior cu care putea fi destul de sincer; la rândul său, Pechorin nu s-a comportat arogant cu toată lumea: de exemplu, relația lui cu doctorul Werner este destul de respectuoasă.

Așadar, Pechorin nu este alter ego-ul literar al lui Lermontov, ci, desigur, personajul cel mai inteligibil și mai apropiat de el. Filologul Efim Etkind consideră în general că „adevăratul Pechorin fără mască” este un poet romantic, capabil să experimenteze subtil, cu tandrețe și să descrie perfect. natură 20 Etkind E. G. „Omul interior” și discursul extern: Eseuri despre psihopoetica literaturii ruse din secolele XVIII-XIX. M.: Limbi ale culturii ruse, 1998. C. 106-107. ⁠ („zgomotul constant, dulce și soporific al pâraielor înghețate, care, întâlnindu-se la capătul văii, curg împreună și în cele din urmă se repezi în Podkumok” - aici pâraiele sunt asemănate cu copiii; „ca sărutul unui copil” aerul caucazian este proaspăt și curat pentru Pechorin și așa mai departe). Peisajele sunt ceva care este adesea lăsat în afara discuției despre romane; între timp, în proza ​​poetului, ar trebui să li se acorde o atenţie deosebită.

Mihail Lermontov. Gravura dintr-o acuarelă de Kirill Gorbunov în 1841

Pechorin din „Princesa Ligovskaya” și Pechorin din „Un erou al timpului nostru” sunt același Pechorin?

Nu, acestea sunt personaje diferite, între care, desigur, există continuitate. Pechorin din „Prițesa Ligovskaya” neterminată „încearcă să citească sentimentele ascunse ale altor personaje cu ajutorul unei observări și analize atente, dar aceste încercări se dovedesc a fi steril" 21 Kahn A., Lipovetsky M., Reyfman I., Sandler S. O istorie a literaturii ruse. Oxford: Oxford University Press, 2018. P. 426. ⁠ . Această abilitate utilă îi va fi de folos și lui Pechorin din „Un erou al timpului nostru” – dar nu are îndoieli cu privire la nimic: nu citește personajele altora, ci le cunoaște dinainte. Primul Pechorin are o soră pe care o iubește cu drag; al doilea nu pare să aibă rude apropiate. Pechorin din „Prințesa Ligovskaya” este un bărbat cu aspect neatractiv; portretul lui Pechorin din A Hero of Our Time, cu toată inconsecvența lui (care ar trebui să sublinieze demonicitatea), înfățișează o persoană frumoasă care știe despre frumusețea lui. În „Prițesa Ligovskaya”, „pentru a-și înveseli puțin înfățișarea în opinia cititorilor stricti”, Lermontov anunță că părinții lui Pechorin au trei mii de suflete de iobagi; „A Hero of Our Time” este lipsită de o asemenea ironie în raport cu eroul (deși păstrează ironia în raport cu cititorul). Primul Pechorin o compromite pe fată, tocmai pentru a trece drept un seducător periculos; acțiunile celui de-al doilea Pechorin se datorează nu atât lenevii, cât neconsecvenței fatale și profunde a caracterului.

În Un erou al timpului nostru, este menționată o poveste despre Petersburg, care l-a forțat pe Pechorin să plece în Caucaz, dar nu există nicio dovadă că acesta este rezultatul conflictului prezentat în Prințesa Ligovskaya. În schițele Eroului, Pechorin vorbește despre „povestea teribilă a duelului” la care a participat. Boris Eikhenbaum crede că motivele plecării sale au fost politice, iar Pechorin ar putea fi asociat cu decembriștii (de aceea „autorul-editor”, având la dispoziție un întreg caiet care descrie trecutul lui Pechorin, o refuză deocamdată. publica) 22 Eikhenbaum BM Articole despre Lermontov. M., L.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961. C. 254-265. ⁠ . În orice caz, nu există nicio urmă din toată această biografie secretă în „Prițesa Ligovskaya”.

Ideea, la urma urmei, este pur și simplu că „Princess Ligovskaya” și „A Hero Two of Our Time” sunt lucrări foarte diferite. În cuvintele lui Eikhenbaum, proza ​​rusă a anilor 1830 face „lucrarea aspră” care pregătește apariția adevăratului roman rusesc. În ceea ce privește stilul, „Prițesa Ligovskaya” este puternic influențată de Gogol, iar conținutul său secular este asociat cu texte precum poveștile lui Bestuzhev-Marlinsky și Odoevsky, reconciliind abordarea romantică a realității cu descriptivitatea morală, în care există deja mai multe prefigurare a școlii naturale decât influența prozei europene a secolului al XVIII-lea. După ce a încetat să se miște în această direcție, Lermontov face un salt înainte și creează un text inovator la sfârșitul tradiției romantice - experimentul „Eroului timpului nostru” cu forma romanească și aprofundarea eroului romantic sunt atât de convingătoare încât dau naștere unui întreg șir de imitații, deși, s-ar părea, epoca romantismului este deja în urmă.

În același timp, este nedrept să considerăm „Prițesa Ligovskaya” ca o experiență complet nereușită: doar scena explicației lui Pechorin cu bietul și mândru oficial Krasinsky jignit de el merită pe Dostoievski. Lermontov îi va transmite lui Pechorin câteva trăsături și gânduri despre Krasinsky din A Hero of Our Time.

Mihail Lermontov. Ruine de pe malurile Aragvei din Georgia. 1837

Mihail Lermontov. Un ofițer călare și un Amazon. 1841

De ce este Pechorin atât de dezamăgit?

Dacă îl credeți pe Pechorin însuși, motivele stării sale trebuie căutate în prima tinerețe și chiar în copilărie. Îi mărturisește mai întâi lui Maxim Maksimych, iar apoi prințesei Maria, plângându-se una de sațietatea plăcerilor lumești, dragostea feminină, pericolele militare, cealaltă de tragica neînțelegere pe care a întâlnit-o cu oamenii toată viața. „Mă obișnuiesc cu tristețea la fel de ușor ca și cu plăcerea, iar viața mea devine din ce în ce mai goală; Mi-a mai rămas un singur mijloc: să călătoresc ”, spune Pechorin în prezentarea lui Maxim Maksimych. În fața noastră este o biografie tipic byronică și o rețetă pentru plictiseală: se potrivesc, de exemplu, în pânza Pelerinajul lui Childe Harold. Dar în dezamăgirea lui Pechorin, ei văd nu numai „moda de a te plictisi” pe care au adus-o britanicii. Desigur, blues-ul Byronic și respingerea l-au impresionat pe Pechorin, care îl cunoștea bine pe Byron. În critica literară sovietică și rusă, există tradiția de a considera comportamentul eroului lui Lermontov ca o consecință a apatiei care a cuprins societatea după eșecul revoltei decembriste, în anii „grobili”, așa cum îi spunea el. Herzen 23 Gurevici A. M. Dinamica realismului (în literatura rusă a secolului al XIX-lea): Un ghid pentru profesor. M.: Gardarika, 1995. C. 34; Calea creativă a lui Ginzburg L. Ya. Lermontov. L.: Hood. lit., 1940. S. 162. ⁠ . Există ceva adevăr în asta: chiar și Herzen a ridicat ideile lui Lermontov la decembristism, iar trauma istorică este o justificare caracteristică pentru „bolile secolului” (în Musset, eroul din „Mărturisirea fiului secolului” se referă la răni). din 1793 şi 1814). Dar Pechorin, chiar mai puțin decât Eugen Onegin, este preocupat de idealurile libertății: se opune, printre altele, societății în care aceste idealuri pot fi solicitate. Aceste idealuri, desigur, au fost importante pentru Lermontov - și poate aici se află și motivul asemănării dintre autor și erou: Lermontov îi spune lui Pechorin sentimentele sale, sentimentul său de deznădejde, dar nu îi dă motivația. Poate că, pentru a compensa acest lucru, dă portretului lui Pechorin trăsături contrastante, contradictorii: „Era ceva copilăresc în zâmbetul lui. Pielea lui avea un fel de tandrețe feminină”, dar pe „fruntea palidă, nobilă” se pot observa cu efort „urme de riduri care s-au încrucișat și, probabil, au fost mult mai pronunțate în momentele de furie sau neliniște psihică”. Ochii lui Pechorin „nu râdeau când râdea”, iar corpul său, „neînvins nici de desfrânarea vieții metropolitane, nici de furtunile spirituale”, pot, într-un moment de odihnă, „înfățișa un fel de slăbiciune nervoasă”. Un astfel de aspect contrastant, conform ideilor secolului al XIX-lea despre fizionomie Determinarea personalității unei persoane, a sănătății sale fizice și psihice prin trăsăturile feței. Astăzi, fizionomia este considerată o disciplină pseudoștiințifică. ⁠ , dezvăluie contradicțiile din caracterul eroului: într-adevăr, citind Jurnalul lui Pechorin, putem observa schimbări constante în starea lui, intercalate cu experiențe de profundă introspecție.

De ce este numit Pechorin o persoană în plus?

„Oamenii superflui” sunt numiți personaje care nu se încadrează în societate datorită exclusivității lor: mediul nu este capabil să le găsească o utilizare. Pechorin, împreună cu Onegin, este considerat fondatorul „oamenilor de prisos” în literatura rusă. În interpretarea criticii literare tradiționale sovietice, Pechorin nu-și poate dezvălui potențialul social și, prin urmare, este ocupat cu intrigi, jocuri și seducția femeilor. Acest punct de vedere a existat înainte revoluția din octombrie. Deci, în 1914 Ovsyaniko-Kulikovski Dmitri Nikolaevici Ovsyaniko-Kulikovsky (1853-1920) - critic literar, lingvist. A predat la universitățile Novorossiysk, Harkov, Sankt Petersburg și Kazan. Din 1913 până în 1918 a editat revista Vestnik Evropy. A studiat lucrările lui Gogol, Pușkin, Turgheniev, Tolstoi, Cehov. Cea mai faimoasă lucrare a lui Ovsyaniko-Kulikovsky a fost Istoria inteligenței ruse, publicată în 1907. A studiat sintaxa limbii ruse, precum și filozofia sanscrită și indiană. ⁠ scrie despre Pechorin: „Ca multe naturi egocentrice, este o persoană cu un instinct social pronunțat și foarte activ. Pentru a-și echilibra „Eul” hipertrofiat, are nevoie de legături vii cu oamenii, cu societatea, iar această nevoie ar fi cel mai bine satisfăcută printr-o activitate socială vie și plină de sens, pentru care are toate datele: minte practică, temperament de luptă, caracter puternic, capacitatea de a subordona oamenii voinței lor și, în sfârșit, ambiția. Dar condițiile și spiritul vremii nu erau propice unei activități sociale ample și independente. Pechorin a rămas involuntar fără muncă, de unde veșnica lui nemulțumire, dor și plictiseală" 24 Ovsyaniko-Kulikovskii D. N. M. Yu. Lermontov. La centenarul nașterii marelui poet. Sankt Petersburg: Cartea „Prometeu” de N. N. Mihailov, (1914). C. 78. ⁠ .

Este posibilă și o altă interpretare, mai degrabă de natură existențială decât socială. „Am o pasiune înnăscută de a contrazice; Întreaga mea viață a fost doar un lanț de contradicții triste și nereușite ale inimii sau minții ”, spune Pechorin despre sine. Aici este ușor de recunoscut caracteristicile unui alt tip de literatură rusă - „omul subteran” al lui Dostoievski, care trăiește în detrimentul autoafirmării negative. Psihologismul prozei lui Lermontov rezidă tocmai în înțelegerea posibilității unui astfel de personaj, profund individualist, frustrat de impresiile copilăriei. Pechorin, în cele din urmă, poate fi considerat „de prisos” în sens pozitiv: niciun alt erou al romanului nu este capabil de o astfel de „aprofundare de sine intensă” și „forță excepțională a subiectivității”. memorie" 25 Ovsyaniko-Kulikovskii D. N. M. Yu. Lermontov. La centenarul nașterii marelui poet. Sankt Petersburg: Cartea „Prometeu” de N. N. Mihailov, (1914). C. 83. ⁠ . „Am fost creat prostește: nu uit nimic”, spune Pechorin; această proprietate, la rândul său, îl face înrudit, dacă nu cu Lermontov, atunci cu un scriitor în general - cu o persoană care este capabilă să inventeze și să organizeze lumea, punând în ea propria experiență. În ciuda faptului că Pechorin, așa cum sugerează Lermontov, este portretul unei persoane tipice din generația sa, care a adunat toate viciile vremii, de fapt este unic - și de aceea este atractiv.

Grushnitsky seamănă cu Pechorin?

Timpul de acțiune al „Un erou al timpului nostru” este vârful pasiunii pentru arta romantică și clișeele romantice în societatea aristocratică rusă. Traseul emoțional din acest hobby se va întinde pe mai multe decenii, dar sfârșitul anilor 1830 este momentul în care romantismul, deja problematizat în literatură și chiar depășit (în primul rând prin eforturile lui Pușkin), „se duce la oameni”. De aici și comportamentul epigon, demonstrativ al lui Grushnitsky (de exemplu, curtoazia sa exagerată și vulgară). Pechorin simte că Grushnitsky este o caricatură a persoanei care este el însuși: Grushnitsky „se îmbracă în mod important în sentimente extraordinare, pasiuni sublime și suferințe excepționale”, care „iubește provincialii romantici” (ultima afirmație este o piatră în grădina lui Pechorin însuși) ; el „a fost ocupat toată viața doar cu el însuși”. Pechorin are, de asemenea, cuvinte „magnifice” în stoc, dar nu le pronunță în fața altora, încredințându-le doar jurnalului său ”, observă Ovsyaniko-Kulikovski 26 Ovsyaniko-Kulikovskii D. N. M. Yu. Lermontov. La centenarul nașterii marelui poet. Sankt Petersburg: Cartea „Prometeu” de N. N. Mihailov, (1914). S. 94. ⁠ . Este foarte posibil ca Grushnitsky să-l enerveze pe Pechorin nu numai prin faptul că își maimuță comportamentul, ci și prin faptul că își exagerează și își etalează laturile inestetice - devenind astfel nu o caricatură, ci mai degrabă o oglindă strâmbă. Dacă ne asumăm o componentă moralizatoare în Un erou al timpului nostru, atunci figura lui Grushnitsky este mult mai puternică decât figura lui Pechorin, denunțând un mod tipic de viață romantic. Următoarea iterație a figurii romantice reduse din literatura rusă este Aduev Jr. din Istoria obișnuită. Goncharova 27 Ginzburg L. Ya. Despre proza ​​psihologică. Despre un erou literar. Sankt Petersburg: Azbuka, Azbuka-Atticus, 2016. P. 130. ⁠ . Cu toate acestea, merită să luăm în considerare atitudinea ambivalentă a lui Goncharov față de personajul său: așa cum vom vedea acum, Gșnițki este, de asemenea, ambiguu în ochii autorului.

Desigur, Lermontov subliniază diferența dintre Pechorin și Grushnitsky - până la cel mai mic detaliu. De exemplu, motivul stelelor, important pentru roman, apare la Prințesa Maria doar de două ori: Grushnitsky, promovat ofițer, numește stelele pe epoleți „stele călăuzitoare”, în timp ce Pechorin, înainte de duelul cu Grushnitsky, își face griji că steaua lui „ în sfârșit îl va înșela.” „O simplă comparație a acestor exclamații mai convingătoare decât orice comentariu atrage personajele personajelor și atitudinea autorului față de acestea”, scrie filologul Anna Zhuravleva. Pentru amândoi, motivul înalt al stelelor apare, parcă, pentru o ocazie cotidiană similară. Dar Grushnitsky are o „stea călăuzitoare” a carierei sale, Pechorin are o „stea soarta" 28 Zhuravleva A. I. Lermontov în literatura rusă. Probleme de poetică. M.: Progres-Tradiție, 2002. C. 203. ⁠ .

În același timp, momentul existenței, starea ultimă, aproape de moarte, evidențiază la Gșnițki profunzimea pe care Pechorin, punându-și adversarul într-un impas, nu ar fi putut să o bănuiască în el înainte. Grushnitsky refuză să continue jocul necinstit pe care i l-a oferit căpitanul husarului și se sacrifică, poate pentru a ispăși ticăloșia sa anterioară. Peter Vail și Alexander Genis scriu: „Grushnitsky ... înainte de moartea lui, strigă cuvinte care nu corespund codului de duel: „Trage! .. Mă disprețuiesc, dar te urăsc. Dacă nu mă ucizi, te voi înjunghia noaptea de după colț. Aceasta este o mărturisire pătrunzătoare dintr-un roman complet diferit. Poate din cea pe care Dostoievski o va scrie atât de curând. Mizerabilul clovn Gșnițki, în ultima secundă, rupe brusc masca impusă lui de Pechorin scenariu" 29 Vail P. L., Genis A. A. Native speech. M.: Colibri, 2008. C. 116. ⁠ . Este de remarcat faptul că, în 1841, prietena lui Lermontov, Emilia Shan-Giray, pe care Lermontov „a găsit o plăcere deosebită” să o tachineze, îi returnează amenințarea lui Grushnitsky: „Am izbucnit și am spus că, dacă aș fi bărbat, nu l-aș provoca la un duel, dar ucis ia după colț înăuntru accent" 30 Șcegolev P. E. Cartea despre Lermontov: În 2 ediții. Problema. 2. L.: Surf, 1929. C. 192. ⁠ . Este de remarcat, în sfârșit, că ridiculizându-l și ucigându-l pe Grushnitsky, Lermontov îl scoate pe Pechorin din lovitură. Scopul de viață al lui Grushnitsky - de a deveni eroul unui roman - se împlinește cu adevărat atunci când Grushnitsky intră în notele lui Pechorin și în romanul lui Lermontov. Dar Pechorin, glumând despre asta, respinge astfel posibilele acuzații de literar 31 Eikhenbaum BM Articole despre Lermontov. M., L.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961. C. 268. ⁠ : este o persoană vie, și nu un fel de erou al romanului.

V. A. Polyakov. Prințesa Maria. Ilustrație pentru „Un erou al timpului nostru”. 1900

Stânca Lermontov în Kislovodsk. carte poștală din secolul al XIX-lea

De ce femeilor le place atât de mult Pechorin?

Când eroina din romanul lui Ian Fleming Din Rusia cu dragoste, spionul rus Tatyana Romanova, trebuie să vină cu o legendă despre motivul pentru care se presupune că s-a îndrăgostit de James Bond (se va îndrăgosti cu adevărat de el mai târziu), ea va spune că îi aminteşte de Pechorin . „Îi plăcea să joace cărți și nu făcea altceva decât să se lupte”, așa îl caracterizează șeful lui Bond pe Pechorin din auzite. Reputația unui bărbat periculos favorizează cu siguranță interesul sexului opus, mai ales dacă i se adaugă frumusețea fizică. „El era în general foarte arătos și avea una dintre acele fizionomii originale pe care femeile seculare le plac în special” - așa încheie „autorul-editor” portretul lui Pechorin. „Pechorin este pur și simplu imposibil să nu-l admiri – este prea frumos, elegant, plin de spirit”, spun Weil și Genis; ca urmare a acestei admirații, „generații de școlari ajung la concluzia că un ticălos inteligent este mai bun decât un respectabil. prost" 32 Vail P. L., Genis A. A. Native speech. M.: Colibri, 2008. C. 115. ⁠ .

„Negoţul” lui Pechorin se manifestă în primul rând în felul în care se comportă cu femeile. Acest lucru este valabil nu atât pentru Bela, cât pentru Prințesa Mary, unde el urmează maxima lui Pușkin „Cu cât iubim mai puțin o femeie, / Cu atât ne place mai ușor” și acționează ca expert în femei („Nu există nimic mai paradoxal decât mintea unei femei). ; femeile sunt greu de convins în ceva, trebuie aduse în punctul în care să se convingă singure). El o enervează și în același timp o intrigă pe Prințesa Mary, apoi își dezvăluie sufletul într-o mărturisire - presupus sinceră în conținut, dar pronunțată cu calcul (Pechorin spune, „aruncând o privire profund atinsă") - și obține o declarație de dragoste. Acest joc cu prințesa naivă este destul de romantic: Pechorin devine o „versiune seculară a Demonului”, „semănând răul fără plăceri" 33 Etkind E. G. „Omul interior” și discursul extern: Eseuri despre psihopoetica literaturii ruse din secolele XVIII-XIX. M.: Limbi ale culturii ruse, 1998. C. 105. ⁠ . Se delectează cu efectul: „Toată lumea a observat această veselie extraordinară. Și prințesa s-a bucurat înăuntru, privindu-și fiica; iar fiica mea are doar un atac nervos: va petrece noaptea fără să doarmă și va plânge. Acest gând îmi face o plăcere imensă: sunt momente când înțeleg Vampirul... Și am și reputația de a fi un om bun și mă străduiesc pentru acest titlu!

Un psiholog modern ar putea găsi în Pechorin trăsăturile unui narcisist pervers: o persoană care se idealizează pe sine și simte nevoia să-i subordoneze pe ceilalți voinței sale. O astfel de persoană își încurcă și își epuizează partenerul, care nu se poate despărți de el. Își creează un fel de câmp de forță psihologică în jurul său și este încrezător în irezistibilitatea sa - amintiți-vă cât de ușor acceptă Pechorin șmecheria pe care o face cu el contrabandista din Taman (deși ea își ia măsuri de precauție). Personalitatea complexă a lui Pechorin nu se limitează la aceste trăsături (narcisiștii pervertiți tind să aleagă o singură victimă pentru o lungă perioadă de timp). În multe alte privințe, el este nobil și în faptele sale nepotrivite este conștient. Îi este greu să înțeleagă de ce îl iubește Vera, care singură l-a înțeles până la capăt, cu toate viciile și slăbiciunile. Între timp, Vera îl iubește „așa” - și aceasta este singura dragoste inexplicabilă și autentică din roman.

Cât de independente sunt femeile lui Lermontov?

„În general, imaginile feminine nu au funcționat pentru Lermontov. Mary este o domnișoară tipică din romane, complet lipsită de trăsături individuale, cu excepția ochilor ei „de catifea”, care, însă, sunt uitați până la sfârșitul romanului. Vera este complet inventată cu o aluniță la fel de inventată pe obraz; Bela este o frumusețe orientală dintr-o cutie de delicii turcești” – așa, în maniera lui obișnuită, Nabokov certifică eroinele romanului. Nici lui Belinsky nu i-a plăcut Vera: „Chipul Verei este deosebit de evaziv și vag. Este mai mult o satira a unei femei decât a unei femei. De îndată ce începi să fii interesat și fascinat de ea, autoarea îți distruge imediat participarea și farmecul cu un truc complet arbitrar.

Acest „truc arbitrar” este un derapaj semnificativ: Belinsky nu este pregătit să vadă în „arbitrarul” unei femei o decizie conștientă a autorului. Între timp, Vera este cea mai „subiectivă” eroină a lui Lermontov. Ea este cea care „conduce” în relațiile cu Pechorin, ea este cea care ajută la lansarea unei intrigi cu Mary, în cele din urmă, ea – una dintre toți – este cea care l-a înțeles pe Pechorin „complet, cu toate... slăbiciunile, pasiunile rele. ” Vera se sacrifică, sperând că Pechorin va înțelege cândva că dragostea ei pentru el „nu depindea de nicio condiție”; după ce a pierdut-o pe Vera, Pechorin își pierde cumpătul, aproape că înnebunește, despărțindu-se instantaneu de calmul lui genial.

Alte femei din A Hero of Our Time sunt mult mai „obiective”. Cercetătoarea Jeanne Guyt o numește pe eroina, care este respinsă de „persoana în plus” într-o lucrare romantică, „femeie obligatorie”: ea este mereu prezentă lângă erou și îi determină calitățile. În acest caz, Bela și Mary sunt necesare pentru ca intriga să arate incapacitatea lui Pechorin de a iubi și fidelitate 34 Kahn A., Lipovetsky M., Reyfman I., Sandler S. O istorie a literaturii ruse. Oxford: Oxford University Press, 2018. pp. 476-477. ⁠ . „Nu am devenit niciodată sclava femeii pe care o iubesc; dimpotrivă, am dobândit întotdeauna o putere invincibilă asupra voinței și inimii lor, fără să încerc măcar să o fac.<…>Trebuie să recunosc că cu siguranță nu-mi plac femeile cu caracter: este treaba lor! .. ”Se laudă Pechorin; „a nu încerca” nu este, să spunem, adevărat, dar atitudinea eroului față de femei din aceste fraze este clară. Să vedem cum este implementat.

Nu există nimic mai paradoxal decât mintea feminină; femeile sunt greu de convins de ceva, trebuie aduse până în punctul în care să se convingă singure

Mihail Lermontov

Descrierea lui Bela este inclusă în „standardul complet kit" 35 Vail P. L., Genis A. A. Native speech. M.: Colibri, 2008. C. 112. ⁠ clișee romantice despre Caucaz: în fața noastră este un sălbatic „înalt, subțire”, ai cărui „ochi sunt negri, ca ai unei capre de munte, și s-au uitat în sufletele noastre”. Nu se poate spune că Bela este complet pasivă: ea însăși îi cântă ceva „ca un compliment” lui Pechorin, într-un moment de mândrie și furie față de Pechorin își amintește: „Nu sunt sclavul lui - sunt fiica unui prinț! ..” ; este gata să-și răzbune tatăl. „Și în tine, dragă, sângele tâlharului nu tăce!” - crede Maxim Maksimych - singura persoană ai cărei ochi îi vedem pe Bela. „Nu știm cum este percepută Bela de Azamat sau Pechorin...”, își amintește Alexander Arkhangelsky, „nu avem voie să intrăm în lumea ei interioară și putem doar ghici despre profunzimea bucuriei ei și puterea suferinței ei”. Este caracteristic faptul că singura dată când Bela cucerită face ceva din proprie voință – după ce nu l-a ascultat pe Pechorin, părăsește cetatea – se încheie cu moartea ei.

Totuși, dacă Bela nu s-ar fi supus, ar fi murit oricum, plictisit complet de Pechorin, care așa o căutase. Astăzi, persuasiunea lui Pechorin ar putea fi inclusă într-un manual feminist ca exemple victimblaming Din engleză victimă - „victimă” și blame – „vină”. Victimblaming este înțeleasă ca o situație în care responsabilitatea pentru violență, fizică sau psihologică, este atribuită nu violatorului, ci victimei. ⁠ și iluminat cu gaz Manipulare psihologică menită să facă victima să se îndoiască de propria lor adecvare. Originea termenului provine din filmul de la Hollywood Gaslight (1944), care descrie acest tip de abuz psihologic. ⁠ : „... La urma urmei, știi că mai devreme sau mai târziu trebuie să fii al meu - de ce mă chinuiești doar pe mine?<…>Crede-mă, Allah este același pentru toate triburile și, dacă îmi permite să te iubesc, de ce îți va interzice să răspunzi?<…>…Vreau să fii fericit; iar dacă ești din nou trist, atunci voi muri”; în cele din urmă, îi oferă libertatea, dar în același timp îi spune că se va expune unui glonț sau unei lovituri de damă. Biata Bela nu are de ales decat sa renunte.

La început, prințesa Maria este obiectivată în același mod („Dacă ar fi posibil să fuzionezi Bela și Mary într-o singură persoană: acesta ar fi idealul unei femei!”, exclamă criticul Shevyryov). Remarcile lui Pechorin despre ea sunt cinice – chiar și remarcile goale Gșnițki: „Vorbiți despre o femeie drăguță, ca un cal englez”. Nu este nimic neobișnuit în asta: Pechorin declară în Taman că „creșterea la femei, ca și la cai, este un lucru grozav”. Și mai cinic este jocul pe care îl joacă cu Mary. Dar, pe măsură ce acest joc se apropie de sfârșit, Mary reușește să depășească rolul ei atribuit:

- ... Vezi tu, sunt jos în fața ta. Nu este adevărat că chiar dacă m-ai iubi, mă disprețuiești din acest moment?

S-a întors spre mine palidă ca marmura, doar că ochii ei scânteiau minunat.

„Te urăsc…”, a spus ea.

Dar în Taman, încrederea lui Pechorin că orice femeie i se va supune face o glumă crudă cu el. Pechorin nu este doar încrezător în victoria sa - el interpretează și ciudateniile din comportamentul contrabandistului, care l-ar putea inspira îndoieli, în spiritul literaturii romantice: fata „sălbatică” i se pare fie Ondine din balada lui Jukovski, fie Mignon al lui Goethe. Prăbușirea unei aventuri amoroase este prezentată, ca de obicei cu Lermontov, în mod ironic, dar se pare că această ironie maschează aici dezamăgirea.

V. A. Polyakov. Bela. Ilustrație pentru romanul de M. Yu. Lermontov „Un erou al timpului nostru”. 1900

De ce este Maxim Maksimych în roman?

Jucându-ne cu clișeul „o persoană în plus”, putem ajunge la concluzia că, de fapt, Maxim Maksimych merită un astfel de nume în roman. El este ignorat constant: Bela pe moarte nu-l amintește înainte de moartea ei, iar asta îl enervează; Pechorin, întâlnindu-se din nou cu el, îl jignește cu grosolănie și răceală. El este absent din mișcarea activă a intrigii în același mod ca „autorul-editor” al romanului, care este exclus în mod deliberat (dar nu complet) din text.

Dar, la fel ca „autorul-editor”, persoana „mică” și „extra” Maxim Maksimych este de fapt cel mai important element din sistemul de personaje. El este cel care lansează mecanismul narațiunii și joacă un rol important în soarta eroilor (povestește lui Pechorin despre conversația lui Kazbich cu Azamat, o face pe Bela să facă o plimbare pe metereze, unde o va vedea Kazbich). Mai mult, la un moment dat, soarta întregii istorii a lui Pechorin este în mâinile lui: jignit de întâlnire, el este gata să pună manuscrisele lui Pechorin în patroni.

Am intrat în această viață, trăind-o deja mental, și am devenit plictisit și dezgustător, ca cineva care citește o imitație proastă a unei cărți pe care o cunoaște de mult.

Mihail Lermontov

Atât susținătorii, cât și oponenții lui Lermontov au remarcat că Maxim Maksimych a fost o imagine excepțional de reușită. Belinsky a scris despre „tipul unui bătrân militar caucazian, împietrit în primejdii, osteneli și lupte, a cărui față este la fel de bronzată și aspră pe cât sunt manierele rustice și nepoliticoase, dar care are un suflet minunat, o inimă de aur” și a spus că acest tip este „pur rus, care, prin meritul artistic al creației, seamănă cu cel mai original dintre personajele din romanele lui Walter Scott și Cooper, dar care, prin noutatea, originalitatea și spiritul pur rusesc, nu seamănă cu niciunul dintre lor "; Criticul își încheie scuzele urându-le cititorului „să se întâlnească mai mult pe drumul vieții tale Maksimov Maksimychey". Criticii au remarcat asemănarea lui Maxim Maksimych cu unul dintre primii „oameni mici” din literatura rusă - Samson Vyrin din „Șeful de gară”; simpatia cititorului pentru Vyrin este transferată și căpitanului de stat major al lui Lermontov.

Dar, pe lângă complot și tipologie, Maxim Maksimych are două funcții mai importante. În primul rând, el este principala sursă de informații etnografice din Bel. El înțelege limbile popoarelor de munte și le cunoaște foarte bine obiceiurile și obiceiurile, deși le interpretează din postura de european condescendent, până la „Acești asiatici sunt fiare groaznice!”. Experiența sa cu „bătrânul caucazian”, în care Lermontov și-a rezumat propriile observații și cunoștințele camarazilor superiori din serviciu, garantează fiabilitatea informațiilor - în timp ce Lermontov, desigur, este conștient de optica colonială a caracterului său, forțând el să rostească maxime de genul: „Din cetate se vedeau aceiaşi munţi ca din sat – iar aceşti sălbatici nu au nevoie de altceva. În al doilea rând, Maksim Maksimych, ca și Dr. Werner, în sistemul de personaje din „Un erou al timpului nostru” servește drept contrabalansare la figura lui Pechorin; simpatia clar palpabilă a autorului față de ambele personaje (comunicată lui Pechorin și naratorului fără nume) înseamnă nu numai că sunt oameni buni și onești, ci și că sunt necesari pentru intriga, armonizați-o. „De aceea, acest personaj a fost introdus în poveste, astfel încât pe fundalul său începutul complex, confuz, dar pe scară largă a „Pechorinsky” a ieșit deosebit de strălucitor”, notează Alexander. Arhanghelsk 36 Arkhangelsky A.N. Eroii clasicilor: o extensie pentru adulți. M.: AST, 2018. C. 362. ⁠ .

V. A. Polyakov. Maksim Maksimici. Ilustrație pentru romanul de M. Yu. Lermontov „Un erou al timpului nostru”. 1900

Care este esența disputei dintre Pechorin și Vulich despre predestinare?

Motivul sorții apare cumva în toate părțile „Eroului timpului nostru”. În Fatalist, întrebarea dacă toată lumea este destinată soartei lor este pusă cu o „finală claritate" 37 Arkhangelsky A.N. Eroii clasicilor: o extensie pentru adulți. M.: AST, 2018. C. 359. ⁠ . Pariul lui Pechorin cu Vulich este următorul: Vulich susține că predestinația există, Pechorin - că nu există; Vulich aduce pistolul la tâmplă și apasă pe trăgaci: pistolul trage rau, ceea ce înseamnă că Vulich nu este sortit să moară de data aceasta și și-ar putea încerca cu ușurință norocul. Este ușor de observat că acest pariu are condiții ciudate: dacă pistolul ar fi tras, s-ar putea spune că ar fi trebuit să se întâmple și Vulich și-a ghicit momentul fatidic. Treaba este complicată de faptul că Pechorin, care o pune împotriva predestinației, crede de fapt în ea în secret: el vede că pe chipul lui Vulich se află pecetea morții, „o amprentă ciudată a destinului inevitabil”. Astfel, oferindu-i lui Vulich un pariu, el este de fapt gata să devină un instrument al acestei soarte și să aducă moartea rivalului său.

Acest joc complex al sorții este încă o confirmare a dualității eroului. În Vulich, pentru prima dată, își întâlnește egalul: un om neînfricat și demonic. La fel ca parodia Grushnitsky, acest dublu trebuie eliminat, iar moartea lui trebuie să confirme capacitatea lui Pechorin de a ști totul dinainte. Mântuirea lui Vulich îl lovește, începe să creadă în predestinare în mod conștient - deși întreaga sa filozofie sceptică se opune acestui lucru:

... Mi-a devenit amuzant când mi-am adus aminte că au fost cândva oameni înțelepți care credeau că luminarii cerului iau parte la neînsemnatele noastre dispute pentru o bucată de pământ sau pentru niște drepturi fictive! ..<…>Iar noi, urmașii lor jalnici, rătăcind pământul fără convingere și mândrie, fără plăcere și frică, cu excepția acelei frici involuntare care strânge inima la gândul inevitabilului sfârșit, nu mai suntem capabili de mari sacrificii, nici pentru binele. a omenirii, sau chiar pentru propria noastră fericire. Prin urmare, știm imposibilitatea ei și trecem indiferent din îndoială în îndoială...

Ideea de predestinare este, de asemenea, neplăcută pentru Pechorin din punct de vedere pragmatic: la urma urmei, el „merce înainte mai îndrăzneț când nu știe ce îl așteaptă”. La scurt timp după pariu, Vulich moare cu adevărat în mâinile unui cazac beat - iar Pechorin este uimit de o astfel de rezolvare neașteptată a disputei despre predestinare: Vulich, care credea că ar trebui să trăiască, chiar a trebuit să moară. După aceea, Pechorin își riscă viața ajutând la capturarea ucigașului lui Vulich. Acest act are din nou o dublă motivație: pe de o parte, Pechorin decide, la fel ca și Vulich, să-și încerce norocul - și să-și depășească dublul, să rămână în viață acolo unde a murit Vulich. Pe de altă parte, el ajută la răzbunare - și astfel aduce un omagiu celor uciși.

Pistol de duel Kuchenreuther. Pe la 1830

Romanul colonial, născut în romantism, este strâns legat de genul de aventură. În unele cazuri, sugerează o atitudine civilizatoare, exploatatoare, arogantă a eroului european față de populația autohtonă: poate cel mai faimos text de acest fel este Minele regelui Solomon (1885) al lui Henry Haggard. În alte cazuri, un reprezentant al civilizației se împrietenește cu „nativii”, participă la aventurile lor, chiar îi ia partea; exemple sunt romanele lui Fenimore Cooper, cunoscute lui Lermontov. Ambele tipuri de roman sunt construite pe mituri – despre „sălbaticul teribil” și despre „sălbaticul nobil”. „Eroul timpului nostru” este greu de atribuit unuia dintre aceste tipuri. De exemplu, indulgența civilizatoare a lui Maxim Maksimych față de „asiatici” și „tătari” este declanșată de caracterizarea ironică a lui Maxim Maksimych însuși, iar „autorul-editor” împărtășește destul de pasiv clișeele despre caucazieni: este caracteristic că, căzut într-un saklya plină de călători săraci, el îi numește „oameni nenorociți”, iar Maksim Maksimych - „oameni proști”.

„Textul caucazian” rusesc din prima jumătate a secolului al XIX-lea îndeplinește cerința romantică a unui conținut național pentru literatură, care se întoarce la Schelling. Literatura națională ar trebui să aibă și ea propriul exotic; Desigur, pentru Lermontov, după Pușkin și Marlinsky, Caucazul devine un teren de antrenament exotic. Exotismul este mai important aici decât etnografia de încredere - deja în 1851 revista Sovremennik a privit înapoi la proza ​​romantică rusă cu cuvintele: în rusă literatură" 38 Vinogradov VV Stilul prozei lui Lermontov // Moștenirea literară. T. 43/44: M. Yu. Lermontov. Carte. I. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1941. S. 565. ⁠ . Potrivit lui Viktor Vinogradov, lexicul „caucazian” al lui Maxim Maksimych „nu depășește cele mai caracteristice nume și formule de zi cu zi: prințul pașnic ... kunak, kunatskaya; dzhigitovka ... saklya, dukhanshchitsa, beshmet, giaour, kalym»; și asta în ciuda faptului că Maxim Maksimych este un personaj de frontieră care fie „preia punctul de vedere al băștinașilor, fie, dimpotrivă, traduce conceptele și denumirile locale în limba rusă. uman" 39 Vinogradov VV Stilul prozei lui Lermontov // Moștenirea literară. T. 43/44: M. Yu. Lermontov. Carte. I. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1941. S. 571-572. ⁠ . Etnonimele lui Lermontov sunt condiționate: indistinguirea între circasieni, ceceni, „tătari” dă bătăi de cap comentatorilor. Lermontov 40 Durylin S. N. „Un erou al timpului nostru” de M. Yu. Lermontov. Comentarii. M.: Uchpedgiz, 1940. ⁠ . Neglijarea inconștientă este vizibilă și în discursurile lui Pechorin, care o numește pe Bela un peri - adică un personaj al demonologiei persane care nu are nicio legătură cu Caucazul.

Există multă dualitate în descrierile lui Lermontov ale Caucazului. Pe de o parte, el vorbește cu o pricepere uimitoare despre vârfuri muntoase, râuri, chei; un excelent cunoscător al Caucazului, el transmite în mod clar propria admirație pentru natura caucaziană. Descrierile lui izbitor, uneori aproape cuvânt cu cuvânt, coincid cu „Călătoria la Arzrum” a lui Pușkin, dar mult mai colorat, mai bogat; aceleași impresii s-au reflectat în Demon și Mtsyri. Pe de altă parte, este capabil, coborând registrul, să-și amintească „un ceainic de fontă este singura mea consolare în călătorii” sau chiar, de parcă s-ar fi teamă să nu fie confundat cu Marlinsky, să refuze sfidător să urmeze genul: „Voi te scutește de a descrie munți, de exclamații care nu exprimă nimic, de poze care nu înfățișează nimic, mai ales pentru cei care nu au fost acolo și de remarci statistice pe care absolut nimeni nu le va citi. Toată această dualitate este un semn al atitudinii nestabilite a lui Lermontov față de exotismul caucazian și mitologia romantică. Pentru a elimina această problemă, el, ca întotdeauna, va recurge la ironie - așa va apărea Taman, unde, potrivit lui Boris Eikhenbaum, „un strop de naiv "rusismul" 41 Eikhenbaum BM Articole despre Lermontov. M., L.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961. C. 279. ⁠ . Dacă cucerirea unei femei pentru Pechorin este într-un fel paralelă cu cucerirea Caucazului, atunci în Taman urmărirea unei alte „femei sălbatice” se termină într-un dezastru comic.

Harta regiunii Caucaz până în 1832

Cum este conectat „Eroul timpului nostru” cu „Eugene Onegin”?

Prima asemănare între eroii lui Pușkin și Lermontov poate fi văzută la cel mai exterior nivel: ambele nume, Onegin și Pechorin, nu au existat în realitate și provin de la numele râurilor - Onega și Pechora. Pe baza acestui fapt, Belinsky a scris că „diferența lor între ei este mult mai mică decât distanța dintre Onega și Pechora”: Pechorin - „acesta este Oneginul timpului nostru”. Este caracteristic că în schițele „Prițesei Ligovskaya” Lermontov își numește odată în mod greșit Pechorin Eugene. Paralelele intrigii sunt, de asemenea, evidente: dragostea prințesei Mary pentru Pechorin, în care ea însăși mărturisește, ne amintește de mărturisirea Tatyanei către Onegin; duelul cu Grushnitsky, prietenul mai tanar al lui Pechorin, face ecoul duelului lui Onegin cu Lensky chiar si in motivatie: Onegin, pentru a-l enerva pe Lensky, danseaza cu Olga; Pechorin se plictisește și joacă o comedie cu Grushnitsky pentru propriul său amuzament. În figura lui Grushnitsky, referința „romantic vulgar”, există multe asemănări cu Lensky:

Vorbește rapid și pretențios: este unul dintre acei oameni care au fraze pompoase pregătite pentru toate ocaziile, care pur și simplu nu ating frumosul și care, important, se drapează în sentimente extraordinare, pasiuni înalte și suferințe excepționale. A produce un efect este încântarea lor; femeile romantice de provincie le plac până la nebunie.<…>Scopul lui este să devină eroul romanului.

<…>... Sunt sigur că în ajunul plecării din satul tatălui său, i-a vorbit cu o privire mohorâtă vreunui vecin drăguț că nu merge așa, doar ca să slujească, ci că caută moartea, pentru că . .. aici, trebuie să-și fi acoperit ochii cu mâna și a continuat așa: „Nu, tu (sau tu) nu ar trebui să știi asta! Sufletul tău curat se va înfiora! Da, și de ce? Ce sunt eu pentru tine! Mă vei înțelege?” - etc.

Toate acestea, nu-i așa, amintesc de versurile „întunecate și lenețe” ale lui Lensky, în care Pușkin parodiază romantismul poetic actual și afectarea lui excesivă în relațiile personale (ulterior, aceste revărsări către o vecină drăguță sunt parodiate de Goncharov în „Obișnuit”. Istorie"). Cuvântul „parodie” se repetă aici nu degeaba: „Princess Mary” însăși este cu „Eugene Onegin” parțial parodic relaţii 42 Svyatopolk-Mirsky D.P. Istoria literaturii ruse. Novosibirsk: Editura Svinin and Sons, 2014. C. 253. ⁠ care nu anulează admiraţia lui Lermontov pentru Puşkin. Pentru a înțelege acest lucru, să ne uităm la modul în care eroii lui Lermontov diferă de cei ai lui Pușkin. În portretele lor psihologice există o dualitate, un fel de început întunecat subliniat. Revenind la asemănarea hidronimică, putem aminti remarca lui Boris Eikhenbaum: „Onega curge lin, într-o direcție spre mare; canalul Pechora este schimbător, ornat, este un munte furtunos râu" 43 Eikhenbaum BM Articole despre Lermontov. M., L.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961. C. 235. ⁠ . Lensky, desigur, nu este capabil de răutate în spiritul lui Grushnitsky, care răspândește mai întâi bârfe murdare despre Pechorin și Mary, care l-au respins, și apoi vrea să-l păcălească pe Pechorin neîncărcându-și arma la sfatul unui tovarăș. Același lucru cu Pechorin: așa cum scrie filologul Serghei Kormilov, „este imposibil să ne imaginăm pe Onegin pe balconul casei altcuiva aruncând privirea pe fereastra Tatianei, iar Pechorin, ieșind în acest fel din Vera, soția altcuiva, își satisface curiozitatea prin privind în cameră

Ce legătură are „Un erou al timpului nostru” cu poezia lui Lermontov?

Paralele între roman și versurile lui Lermontov au fost remarcate de mai multe ori, inclusiv la nivel structural. Anna Zhuravleva crede că romanul lui Lermontov este unit nu numai de intriga, ci și de „motivele verbale și semantice caracteristice poeziei lui Lermontov... în felul în care liric. ciclu" 46 Zhuravleva A. I. Lermontov în literatura rusă. Probleme de poetică. M.: Progres-Tradiție, 2002. C. 204. ⁠ . Chiar și mai devreme, Nabokov a observat că cuibărirea viselor și schimbarea punctelor de vedere în poemul „Visul” („În căldura amiezei în valea Daghestanului...”) „se aseamănă cu împletirea a cinci povești care au făcut sus romanul lui Lermontov”.

Apropierea psihologică a lui Pechorin de Lermontov face inevitabilă suprapunerea romanului cu versurile lui Lermontov. Deci, deja în poemul timpuriu „1831, ziua de 11 iunie” puteți vedea motivele monologurilor confesionale ale lui Pechorin, dualitatea sa, neînțelegerea din partea altora:

Sufletul meu, îmi amintesc din copilărie
Căutam unul grozav. am iubit
Toate seducțiile luminii, dar nicio lumină,
În care am trăit doar câteva minute...

Nimănui nu-i pasă de mine pe pământ
Și sunt o povară pentru mine, ca și pentru ceilalți;
Pe frunte îmi rătăcește angoasa.
Sunt rece și mândru; și chiar răul

mi se pare mulțimii; dar este ea
Ar trebui să pătrund cu îndrăzneală în inimă?
De ce trebuie să știe ce este în el?
Foc sau amurg acolo - nu-i pasă.

Numai în natură eroul poemului își găsește alinare, iar descrierile lui Pechorin despre natura Caucazului fac ecou versurile lui Lermontov. Comparați: „Este distractiv să trăiești pe un astfel de pământ! Un fel de sentiment îmbucurător este turnat în toate venele mele. Aerul este curat și proaspăt, ca sărutul unui copil...” și „Aerul este curat, ca rugăciunea unui copil; / Iar oamenii, ca păsările libere, trăiesc fără griji. Relația eroului cu oamenii pe acest fundal este un produs al iritației: fiind printre aceștia, Pechorin nu își poate arăta „sinele său adevărat”. Așadar, eroul poeziei lui Lermontov, amintind de o copilărie minunată (în copilărie a fost „împărăția minunatului atotputernic domn”), irită societatea în care este obligat să fie: „O, ce vreau să le stânjenesc veselia / Și cu îndrăzneală le aruncă în ochi un vers de fier, / Plin de amărăciune și de mânie! ..”

Din păcate, mă uit la generația noastră!
Viitorul lui este fie gol, fie întunecat,
Între timp, sub povara cunoașterii și a îndoielii,
Va îmbătrâni în inacțiune.
Suntem bogați, abia din leagăn,
Greșelile părinților și mintea lor târzie,
Și viața deja ne chinuie, ca o cale lină, fără scop,
Ca o sărbătoare la sărbătoarea altcuiva.

„Am intrat în această viață, am experimentat-o ​​deja mental și am devenit plictisit și dezgustat, ca cineva care citește o imitație proastă a unei cărți pe care o cunoaște de mult timp”, este de acord Pechorin.

Aici „autorul-editor” se îndreaptă în gânduri către viscolul urlator: „Și tu, exilule, plângi pentru stepele tale largi și spațioase!”, Dar Lermontov scrie despre norii cerului: „Te grăbești, ca și mine, exilați, / C dulce nord spre sud." Aici Pechorin o distruge pe Bela, iar Demonul - Tamara. În poemul „Izmail Bay” vom găsi descrieri ale obiceiurilor caucaziene, asemănătoare cu descrierile din roman... Exemplele de apeluri nominale pot fi încă multiplicate, dar este clar că există o legătură puternică între „Eroul timpului nostru”. " și poezia lui Lermontov. Până la urmă, în romanul în sine sunt poezii: „autorul-editor” din obișnuință traduce cântecul lui Kazbich în rusă, iar Pechorin notează cântecul contrabandistului. Ambele cântece se remarcă prin stilizarea poeziei populare: cântecul lui Kazbich folosește o formulă tipică folclorică („Aurul va cumpăra patru soții, / Un cal năruitor nu are preț”), iar în ultimul rând, variația ritmică - lansarea uneia. silabă - creează impresia de vorbire poetică liberă, non-librească. Cântecul „autentic” al contrabandistului este scris într-un vers popular cu totul divers („Ca pe un liber arbitru - / Pe marea verde, / Toate bărcile se duc / Albi-velieri...”) cu

Ce a făcut Pechorin în Persia?

Pechorin moare în timp ce se întorcea din Persia. Așadar, profeția lui Maxim Maksimych se adeverește că se va termina rău. Pechorin însuși în „Bel” spune: „Cât mai curând posibil, voi merge - doar nu în Europa, Doamne ferește! - Voi merge în America, în Arabia, în India - poate voi muri undeva pe drum! Asta se intampla; Pechorin, despre care s-a prezis că va muri „de la o soție rea”, prezice o altă moarte pentru el însuși.

În articolul său „De ce a mers Pechorin la Persia? 47 Ermolenko S.I. De ce a plecat Pechorin în Persia? // Clasa de filologie. T. V. Nr 17. 2007. S. 41-48. ⁠ filologul Svetlana Ermolenko rezumă posibilele răspunsuri la această întrebare. Comentatorul romanului Serghei Durylin consideră că pentru Pechorin, o călătorie în Persia, care se află în zona intereselor diplomatice ruse, este o modalitate confortabilă de a „stinge pofta de Est, adunată de la Byron”, și, în același timp, de a scăpa. din „baraca lui Nikolaev”. Boris Eikhenbaum, în conformitate cu teoria sa despre Decembrismul lui Pechorin, vede în aceasta nu un capriciu, ci o expresie a „sentimentelor caracteristice post-decembriste” (Venevitinov vrea să meargă în Persia cu puțin timp înainte de moartea sa, Izhorsky, eroul dramei lui Kuchelbeker, caută fericirea „în Arabia, în Iran cu aur”). Yermolenko se opune lui Durylin: față de vremea lui Griboedov, situația politică din Persia a devenit și mai complicată - aceste locuri erau „un teatru de ostilități neîntrerupte, de la începutul secolului al XIX-lea”. Astfel, Pechorin putea să caute în mod conștient moartea. Să nu uităm că în cronologia directă evenimentele Belei sunt ultima aventură a lui Pechorin. Este foarte posibil să fi rupt caracterul lui Byronic: când Maxim Maksimych îi amintește de Bela, Pechorin devine palid și se întoarce. Nu-și mai face griji pentru soarta notițelor sale, care, așa cum credea cândva, ar fi trebuit să devină pentru el o „amintire prețioasă”; are acum un singur drum - spre moarte.

Legătura Persiei cu moartea ar fi trebuit să reamintească oricărui cititor secular de moartea lui Griboedov la Teheran. Unul dintre episoadele principale din Călătorie la Arzrum, pe care se bazează clar Lermontov, este întâlnirea lui Pușkin cu Devoratorul de ciuperci mort și, astfel, avem o altă referire la opera lui Pușkin (Boris Eikhenbaum crede că în acest fel Lermontov îi aduce un omagiu „pe jumătate disgraziat”. „Pușkin). Se știe că Lermontov avea de gând să preia roman nou„din viața caucaziană”, „cu războiul persan”; în acest roman, el a vrut să descrie moartea lui Griboyedov. Yermolenko atrage atenția: Pușkin s-a plâns că Griboedov „nu și-a lăsat notițele”; Pechorin, care nu seamănă deloc cu Griboedov, doar și-a lăsat notițele, permițând altora să-i citească „povestea sufletului”.

În sfârșit, încă o considerație. „America, Arabia, India”, și chiar Persia, la care aspiră Pechorin, nu sunt doar spații exotice pentru un rus, dar deloc cunoscute. Acesta este un fel de „cealaltă lume”, cealaltă lume. Se dovedește că Persia pentru Pechorin este același semn de moarte ca și America pentru eroii lui Dostoievski, succesorul tradiției psihologice și existențiale a lui Lermontov.

bibliografie

• Arkhangelsky A.N. Eroii clasicilor: o extensie pentru adulți. M.: AST, 2018.
• Vinogradov VV Stilul prozei lui Lermontov // Moștenirea literară. T. 43/44: M. Yu. Lermontov. Carte. I. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1941. S. 517–628.
• Ginzburg L. Ya. Despre proza ​​psihologică. Despre un erou literar. Sankt Petersburg: Azbuka, Azbuka-Atticus, 2016.
• Gurevici A. M. Dinamica realismului (în literatura rusă a secolului al XIX-lea): Un ghid pentru profesor. M.: Gardarika, 1995.

• Drozda M. Structura narativă a „Eroului timpului nostru” // Wiener Slawistischer Almanach. bd. XV. 1985. S. 5–34.
• Durylin S. N. „Un erou al timpului nostru” de M. Yu. Lermontov. Comentarii. M.: Uchpedgiz, 1940.
• Ermolenko S.I. De ce a plecat Pechorin în Persia? // Clasa de filologie. T. V. Nr. 17. 2007. P. 41–48.
• Zhuravleva A. I. Lermontov în literatura rusă. Probleme de poetică. Moscova: Progres-Tradiție, 2002.
• „Eroul timpului nostru” al lui Kiyko E. I. Lermontov și tradiția psihologică în literatura franceză // Colecția lui Lermontov. L.: Nauka, 1985. S. 181–193.
• Kormilov S. I. M. Yu. Lermontov // Literatura rusă a secolelor XIX–XX: În 2 vol.
• Naiditsch E. E. „Un erou al timpului nostru” în critica rusă // Lermontov M. Yu. Un erou al timpului nostru. Moscova: Editura Academiei de Științe a URSS, 1962, p. 163–197.
• Ovsyaniko-Kulikovskii D. N. M. Yu. Lermontov. La centenarul nașterii marelui poet. Sankt Petersburg: Cartea „Prometeu” de N. N. Mihailov, .
• Perlmutter L. B. Limba de proză a lui M. Yu. Lermontov // Viața și opera lui M. Yu. Lermontov: Cercetări și materiale: Sat. primul. Moscova: OGIZ; GIKHL, 1941, p. 310–355.
• Potapova G. E. Studiul lui Lermontov în Marea Britanie și SUA // Creativitatea lui M. Yu. Lermontov în contextul culturii moderne. Sankt Petersburg: RKhGA, 2014. S. 232–248.
• Sartakov E. V. S. A. Burachok - critic al romanului lui M. Yu. Lermontov „Un erou al timpului nostru” // Buletinul Universității de Stat din Moscova. Ser. 10. Jurnalism. 2015. Nr 6. S. 193–203.
• Skabichevsky A. M. M. Yu. Lermontov. Viața și activitatea sa literară. M.: Direct-Media, 2015.
• Svyatopolk-Mirsky D.P. Istoria literaturii ruse. Novosibirsk: Editura Svinin and Sons, 2014.
• Proza lui Tomashevsky BV Lermontov și tradiția literară vest-europeană // Patrimoniul literar. T. 43/44: M. Yu. Lermontov. Carte. I. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1941. S. 469–516. (Lit. patrimoniu; T. 43/44).
• Șcegolev P. E. Cartea despre Lermontov: În 2 ediții. Problema. 2. L.: Surf, 1929.
• Etkind E. G. „Omul interior” și discursul extern: Eseuri despre psihopoetica literaturii ruse în secolele XVIII-XIX. M.: Limbi ale culturii ruse, 1998.
• Kahn A., Lipovetsky M., Reyfman I., Sandler S. O istorie a literaturii ruse. Oxford: Oxford University Press, 2018.

Toată bibliografia