Dicționar enciclopedic lingvistic. limbi turcice

o familie de limbi vorbite de numeroase popoare și naționalități din URSS, Turcia, o parte din populația Iranului, Afganistanului, Mongoliei, China, România, Bulgaria, Iugoslavia și Albania. Problema relației genetice a acestor limbi cu limbile altaice se află la nivelul unei ipoteze care implică unificarea limbilor turcice, tungus-manciu și mongole. Potrivit unui număr de oameni de știință (E. D. Polivanov, G. J. Ramstedt și alții), domeniul de aplicare al acestei familii se extinde pentru a include limbile coreeană și japoneză. Există și ipoteza Ural-Altaic (MA Kastren, O. Bötlingk, G. Winkler, O. Donner, Z. Gombots și alții), conform căreia T. Ya., precum și alte limbi altaice, împreună cu finno- Limbi ugrice ale macrofamiliei Ural-Altaic. În literatura altaică, asemănarea tipologică a limbilor turcice, mongole, tungus-manchu este uneori luată ca o relație genetică. Contradicțiile ipotezei Altai sunt legate, în primul rând, de aplicarea neclară a metodei istorice comparative în reconstrucția arhetipului Altai și, în al doilea rând, de lipsa unor metode și criterii precise de diferențiere a rădăcinilor primordiale și împrumutate.

Formarea individuală națională T.I. precedate de numeroase şi complexe migraţii ale purtătorilor lor. În secolul al V-lea. a început mișcarea triburilor Gur din Asia în regiunea Kama; din secolele V-VI Triburile turcice din Asia Centrală (Oghuz și altele) au început să se mute în Asia Centrală; în secolele 10-12. s-a extins gama de așezări ale triburilor antice Uighur și Oguz (din Asia Centrală până în Turkestanul de Est, Asia Centrală și Mică); a existat o consolidare a strămoșilor Tuvans, Khakasses, munte Altai; la începutul mileniului al II-lea, triburile kirghize din Yenisei s-au mutat pe teritoriul actual al Kârgâzstanului; în secolul al XV-lea triburile kazahe consolidate.

[Clasificare]

După geografia modernă a distribuţiei se disting T. I. următoarele zone: Asia Centrală și de Sud-Est, Siberia de Sud și Vest, Volga-Kama, Caucazul de Nord, Transcaucazia și regiunea Mării Negre. Există mai multe scheme de clasificare în Turkologie.

V. A. Bogoroditsky a distribuit lui T. I. pentru 7 grupe: nord-est(limbile Yakut, Karagas și Tuvan); Khakass (Abakan), care includea dialectele Sagai, Beltir, Koibal, Kachinsky și Kyzyl ale populației Khakass din regiune; Altai cu ramura sudică (limbile altaică și teleută) și ramura nordică (dialectele așa-numiților tătari negri și unele altele); Siberia de Vest, care include toate dialectele tătarilor siberieni; Volga-Urali(limbi tătare și bașkir); Asia Centrală(limbi uiguur, kazah, kârgâz, uzbec, karakalpak); sud-vest(turkmeni, azeri, kumyk, găgăuz și turci).

Criteriile lingvistice ale acestei clasificări nu s-au distins prin suficientă completitudine și persuasivitate, precum și trăsăturile pur fonetice care au stat la baza clasificării de către V. V. Radlov, care a distins 4 grupuri: estica(limbi și dialecte ale turcilor Altai, Ob, Yenisei și tătarilor Chulym, Karagas, Khakass, Shor și Tuvan); de vest(dialectele tătarilor din Siberia de Vest, kârgâz, kazah, bașkir, tătar și, în mod condiționat, limbi Karakalpak); Asia Centrală(Uighur și Uzbek) și sudic(Turkmen, Azerbaidjan, Turcă, unele dialecte de coasta de sud ale limbii tătare din Crimeea); Radlov a scos în evidență limba iakut în special.

F. E. Korsh, care a atras primul trăsături morfologice ca bază pentru clasificare, a admis că T. I. împărțit inițial în grupuri de nord și de sud; mai târziu grupul sudic s-a împărțit în est și vest.

În schema rafinată propusă de A. N. Samoylovich (1922), T. Ya. împărțit în 6 grupuri: r-group, sau bulgar (a inclus și limba ciuvașă); d-group, sau uigură, altfel nord-estică (pe lângă vechiul uigur, includea limbile Tuvan, Tofalar, Yakut, Khakass); grupul tau, sau Kypchak, altfel nord-vest (tătar, bașkir, kazah, limbile kirghize, limba altai și dialectele sale, limbile karachay-balk, kumyk, tătare din Crimeea); tag-lyk-group, sau Chagatai, altfel sud-estic (uigură modernă, uzbecă fără dialectele sale Kypchak); tag-ly-group, sau Kypchak-Turkmen (dialecte intermediare - Khiva-Uzbek și Khiva-Sart, care și-au pierdut sensul independent); ol-group, altfel sud-vest, sau Oguz (turcă, azeră, turkmenă, sudul coastei Crimeei dialecte tătare).

Ulterior, au fost propuse noi scheme, în fiecare dintre acestea s-a încercat să clarifice distribuția limbilor în grupuri, precum și să includă limbile turcești antice. Deci, de exemplu, Ramstedt identifică 6 grupuri principale: limba civașă; limba yakut; grupul nordic (conform A. M. O. Ryasyanen - nord-est), căruia îi sunt repartizați toți T. I. și dialectele din Altai și din zonele adiacente; grupul de vest (conform Ryasyanen - nord-vest) - limbile kârgâz, kazah, Karakalpak, Nogai, Kumyk, Karachay, Balkar, Karaite, Tătar și Bashkir, limbile moarte Kuman și Kypchak sunt de asemenea atribuite acestui grup; grupul estic (după Ryasyanen - sud-est) - limbile noi uigure și uzbece; grupul sudic (după Ryasyanen - sud-vest) - limbile turkmene, azeră, turcă și găgăuză. Unele variaţii ale acestui tip de scheme sunt reprezentate de clasificarea propusă de I. Benzing şi K. G. Menges. Clasificarea lui S. E. Malov se bazează pe o caracteristică cronologică: toate limbile sunt împărțite în „vechi”, „nou” și „mai recent”.

Clasificarea lui N. A. Baskakov este fundamental diferită de cele precedente; conform principiilor sale, clasificarea T. I. nu este altceva decât o periodizare a istoriei dezvoltării popoarele turciceși limbi în toată varietatea de mici asociații tribale ale sistemului primitiv care au apărut și s-au dezintegrat, și apoi mari asociații tribale, care, având aceeași origine, au creat comunități diferite în componența triburilor și, în consecință, în alcătuirea limbilor tribale.

Clasificările avute în vedere, cu toate deficiențele lor, au ajutat la identificarea grupurilor de T. I., înrudite genetic cel mai strâns. Alocarea specială a limbilor Chuvash și Yakut este fundamentată. Pentru a dezvolta o clasificare mai precisă, este necesară extinderea setului de caracteristici diferențiale, ținând cont de diviziunea dialectală extrem de complexă a lui T. Ya. Cea mai comună schemă de clasificare pentru descrierea individului T. I. rămâne schema propusă de Samoylovich.

[Tipologie]

Tipologic T. I. sunt limbi aglutinante. Rădăcina (baza) cuvântului, fără a fi împovărată cu indicatori de clasă (nu există împărțire în clasă a substantivelor în T. I.), în cazul nominativ poate apărea în formă pură, datorită căruia devine centrul organizator al întregii paradigme de declinare. Structura axială a paradigmei, adică cea bazată pe un nucleu structural, a influențat natura proceselor fonetice (tendința de a menține limite clare între morfeme, un obstacol în calea deformarii axei paradigmei în sine, în calea deformarii tulpinii cuvântului). , etc.). Satelitul aglutinarii în T. I. este sinharmonism.

[Fonetică]

Este arătat mai consistent în T. I. armonie pe bază de palatalitate - non-palatalitate, cf. tur. evler-in-de „în casele lor”, Karachay-Balk. bar-ay-ym „I’ll go”, etc. Armonia vocalelor buzelor în diferite T. I. dezvoltate în diferite grade.

Există o ipoteză despre prezența a 8 foneme vocale pentru statul turcesc comun timpuriu, care ar putea fi scurte și lungi: a, ә, o, u, ө, ү, s și. Întrebarea este discutabilă dacă a fost în T. I. închis /e/. O trăsătură caracteristică a schimbării ulterioare a vocalismului turcesc antic este pierderea vocalelor lungi, care a acoperit majoritatea T. Ya. Ele se păstrează în principal în limbile Yakut, Turkmen, Khalaj; în alte T.I. au supraviețuit doar câteva relicve.

În limbile tătară, bașkir și veche cievașă, /a/ în primele silabe ale multor cuvinte s-a schimbat într-un /a°/ labializat, împins înapoi, cf. *қara „neagră”, alta turcă, kazahă. kara, dar tat. ka°ra; *la ‘cal’, alt turcesc, tur., azer, kazah. la, dar tat., cap. a°t etc. A existat și o trecere de la /a/ la /o/ labializat, tipic limbii uzbece, cf. *bash ‘cap’, uzbec. Bosch . Diresia /a/ se notează sub influența / și/ a următoarei silabe în limba uigură (eti ‘calul său’ în loc de ata); un scurt ә a fost păstrat în limbile azeră și noua uigură (cf. kәl- „vino”, azeri gəl′‑, uigur. kəl‑), în timp ce ә > e în majoritatea T. ya. (cf. Tur. gel-, Nogai, Alt., Kirg. Kel- etc.). Limbile tătare, bașkir, kakas și parțial chuvaș sunt caracterizate de tranziția ә > u, cf. *әnu „carne”, Tat. aceasta. În limbile kazah, Karakalpak, Nogai și Karachay-Balkar, se remarcă o pronunție diftongoidă a unor vocale la începutul unui cuvânt, în limbile Tuvan și Tofalar - prezența vocalelor faringiene.

Cea mai comună formă a timpului prezent este ‑a, care are uneori sensul timpului viitor (în limbile tătare, bașkir, kumyk, tătare din Crimeea, în T. I. Asia Centrală, dialectele tătarilor din Siberia). În total T.I. există o formă prezent-viitor în -ar/-yr. Limba turcă este caracterizată de forma timpului prezent în -yor, în timp ce limba turkmenă - în -yar. Forma de timp prezent a acestui moment în -makta/-makhta/-mokda se găsește în limbile turcă, azeră, uzbecă, tătara din Crimeea, turkmenă, uigură, karakalpak. În T.I. există tendința de a crea forme speciale ale prezentului unui moment dat, formate după modelul „germeni în а- sau -ып + forma prezentului unui anumit grup de verbe auxiliare”.

Forma comună turcă a timpului trecut în -dy se distinge prin capacitatea sa semantică și neutralitatea aspectuală. În dezvoltarea lui T. I. a existat o tendință constantă de a crea timpul trecut cu semnificații specifice, în special desemnând durate. o acțiune în trecut (cf. un imperfect nedefinit ca alyr edim karaite „am luat”). În multe T. I. (mai ales Kypchak) există un perfect format prin adăugarea desinențelor personale de primul tip (pronume personale modificate fonetic) la participiul în -kan/-gan. O formă înrudită etimologic în -an există în limba turkmenă și în -ny în limba chuvașă. În limbile grupului Oguz, perfectul pentru -mys este comun, în limba Yakut, forma legată etimologic pentru -byt. Pluperfectul are aceeași tulpină ca și perfectul combinat cu formele rădăcinilor trecute ale verbului auxiliar „a fi”.

În toate T. Ya., cu excepția limbii Chuvash, pentru timpul viitor (prezent-viitor) există un indicator -yr / -ar. Limbile oghuz se caracterizează prin forma timpului categorial viitor în -adzhak/-achak, este, de asemenea, comun în unele limbi din zona de sud (uzbek, uighur).

Pe lângă indicativul din T. I. există o dispoziție dezirabilă cu cei mai des întâlniți indicatori -gai (pentru limbile Kypchak), -a (pentru limbile Oguz), imperativ cu propria paradigmă, unde tulpina pură a verbului exprimă o comandă adresată celui de-al 2-lea literal. unitati h., condiționat, având 3 modele de educație cu indicatori speciali: -sa (pentru majoritatea limbilor), -sar (în Orkhon, monumente antice uigure, precum și în textele turcești din secolele X-XIII din Turkestanul de Est, din modern limbi în transformate fonetic forma s-a păstrat numai în iakut), -san (în limba civașă); starea de spirit obligatorie se găsește în principal în limbile grupului Oghuz (cf. Azeri ҝәlmәliјam „Trebuie să vin”).

T. i. au un real (coincidend cu baza), pasiv (indicator -l, atașat la bază), reflexiv (indicator -n), reciproc (indicator -sh) și obligatoriu (indicatorii sunt diverși, cei mai frecventi sunt -găuri / - tyr, -t, - yz, -gyz) gaj.

Tulpina verbului în T. i. indiferent la expresia speciei. Nuanțele aspective pot avea forme de timp separate, precum și verbe complexe speciale, a căror caracteristică aspectuală este dată de verbe auxiliare.

• Melioransky P. M., filolog arab despre limba turcă, Sankt Petersburg, 1900;
• Bogoroditsky V. A., Introduction to Tatar Linguistics, Kazan, 1934; Ed. a II-a, Kazan, 1953;
• Malov S. E., Monumente ale scrierii antice turcești, M.-L., 1951;
• Studii despre gramatica comparativă a limbilor turcice, părțile 1-4, M., 1955-62;
• Baskakov N. A., Introducere în studiul limbilor turcice, M., 1962; Ed. a II-a, M., 1969;
• al lui, Fonologia istorică și tipologică a limbilor turcice, M., 1988;
• Shcherbak A. M., Fonetica comparată a limbilor turcice, L., 1970;
• Sevortyan E. V., Dicționar etimologic al limbilor turcice, [vol. 1-3], M., 1974-80;
• Serebrennikov B.A., Hajiyeva N.Z., Gramatica comparativ-istorica a limbilor turcice, Baku, 1979; a 2-a ed., M., 1986;
• Gramatica comparativ-istorica a limbilor turcice. Fonetică. Reprezentant. ed. Editat de E. R. Tenishev, Moscova, 1984.
• de asemenea, Morfologie, M., 1988;
• Grønbech K., Der türkische Sprachbau, v. 1, Kph., 1936;
• Gabain A., Alttürkische Grammatik, Lpz., 1941; 2. Aufl., Lpz., 1950;
• Brockelmann C., Osttürkische Grammatik der islamischen Literatursprachen Mittelasiens, Leiden, 1954;
• Rasanen M. R., Materialien zur Morphologie der turkischen Sprachen, Hels., 1957 (Studia Orientalia, XXI);
• Philologiae Turcicae fundamenta, t. 1-2, , 1959-64.

o familie de limbi care se întinde de la Turcia în vest până la Xinjiang în est și de la coasta Mării Siberiei de Est în nord până la Khorasan în sud. Vorbitorii acestor limbi trăiesc compact în țările CSI (azerbaidjani - în Azerbaidjan, turkmeni - în Turkmenistan, kazahi - în Kazahstan, kârgâz - în Kârgâzstan, uzbeci - în Uzbekistan; kumyks, Karachays, Balkars, Chuvashs, Tatari, Bashkirs, Nogaii, Iakuti, Tuvani, Khakass, Altaieni de munte - în Rusia; Gagauz - în Republica Transnistreană) și dincolo de granițele acesteia - în Turcia (turci) și China (uighuri). În prezent, numărul total de vorbitori de limbi turcești este de aproximativ 120 de milioane. Familia de limbi turcești face parte din macrofamilie Altai.

În primul rând (secolul al III-lea î.Hr., conform glotocronologiei) grupul bulgar s-a separat de comunitatea proto-turcă (în altă terminologie - limbi R). Singurul reprezentant viu al acestui grup este limba civașă. Glose separate sunt cunoscute în monumentele scrise și împrumuturi în limbile vecine din limbile medievale ale bulgarilor din Volga și Dunăre. Restul limbilor turcice („Turcică comună” sau „limbi Z”) sunt de obicei clasificate în 4 grupe: limbi „de sud-vest” sau „Oghuz” (reprezentanți principali: turcă, găgăuză, azeră, turkmenă, afshar). , Tătarul Crimeii de coastă), limbile „Nord-Vest” sau „Kipchak” (Karaim, Tătar Crimeea, Karachay-Balkarian, Kumyk, Tătar, Bashkir, Nogai, Karakalpak, Kazah, Kârgâz), „Sud-Est” sau „ Limbile Karluk" (uzbek, uighur), limbile "nord-estice" - un grup eterogen genetic, care include: a) subgrupul Yakut (limbile Yakut și Dolgan), care s-a separat de limba turcă comună, conform datelor glotocronologice , înainte de prăbușirea sa definitivă, în secolul al III-lea î.Hr. ANUNȚ; b) grupul Sayan (limbile Tuvan și Tofalar); c) grupul Khakass (Khakas, Shor, Chulym, Saryg-Yugur); d) Grupa Gorno-Altai (Oirot, Teleut, Tuba, Lebedinsky, Kumandin). Dialectele sudice ale grupului Gorno-Altai sunt apropiate într-o serie de parametri de limba kirghiză, constituind odată cu aceasta „grupul central-estic” al limbilor turcice; unele dialecte ale limbii uzbece aparțin în mod clar subgrupului Nogai al grupului Kypchak; Dialectele khorezm ale limbii uzbece aparțin grupului Oguz; o parte din dialectele siberiene ale limbii tătare se apropie de chulym-turca.

Cele mai vechi monumente scrise descifrate ale turcilor datează din secolul al VII-lea. ANUNȚ (stele scrise în grafie runică găsite pe râul Orkhon din nordul Mongoliei). De-a lungul istoriei lor, turcii au folosit runica turcă (crezând, se pare, la scrierea sogdiană), scrierea uigură (trecută mai târziu de la ei la mongoli), scrierea brahmi, maniheică și scrierea arabă. În prezent, scrierile bazate pe arabă, latină și chirilică sunt comune.

Potrivit surselor istorice, informații despre popoarele turcești apar pentru prima dată în legătură cu apariția hunilor pe arena istorică. Imperiul de stepă al hunilor, ca toate formațiunile cunoscute de acest fel, nu era monoetnic; judecând după materialul lingvistic care a ajuns până la noi, era un element turcesc în el. Mai mult, datarea informațiilor inițiale despre huni (în sursele istorice chinezești) este de 4-3 secole. î.Hr. – coincide cu definirea glotocronologică a timpului alocării grupului Bulgar. Prin urmare, un număr de oameni de știință leagă în mod direct începutul mișcării hunilor cu separarea și plecarea către vest a bulgarilor. Casa ancestrală a turcilor este plasată în partea de nord-vest a platoului Asiei Centrale, între munții Altai și partea de nord a lanțului Khingan. Din partea de sud-est erau în contact cu triburile mongole, din vest vecinii lor erau popoarele indo-europene din Bazinul Tarimului, din nord-vest - popoarele Ural și Yenisei, din nord - Tungus-Manchus.

Prin secolul I î.Hr. grupuri tribale separate de huni s-au mutat pe teritoriul modernului Kazahstan de Sud, în secolul al IV-lea. ANUNȚ începe invazia hunilor în Europa, până la sfârșitul secolului al V-lea. În izvoarele bizantine apare etnonimul „Bulgari”, desemnând o confederație de triburi de origine hună, care ocupa stepa dintre bazinul Volga și Dunăre. În viitor, confederația bulgară este împărțită în părțile Volga-Bulgară și Dunăre-Bulgară.

După desprinderea „bulgarilor”, restul turcilor au continuat să rămână pe teritoriul apropiat de casa lor strămoșească până în secolul al VI-lea. d.Hr., când, după ce au învins confederația Zhuan-Zhuan (parte a Xianbei, probabil proto-mongolii care i-au învins și înlăturat pe huni la vremea lor), au format confederația turcă, care a dominat de la mijlocul secolului al VI-lea până la mijloc. al secolului al VII-lea. peste un teritoriu vast de la Amur la Irtysh. Sursele istorice nu oferă informații despre momentul separării de comunitatea turcă a strămoșilor iakutilor. Singura modalitate de a lega strămoșii iakutilor cu unele mesaje istorice este identificarea lor cu inscripțiile Kurykans din Orkhon, care au aparținut confederației Teles absorbite de turci. Au fost localizate la acea vreme, se pare, la est de Baikal. Judecând după referințele din epopeea Yakut, principalul avans al iakutilor spre nord este asociat cu un timp mult mai târziu - expansiunea imperiului lui Genghis Khan.

În 583, confederația turcă a fost împărțită în vest (cu centrul său în Talas) și est (cu alte cuvinte, „turci albaștri”), al căror centru era fostul centru al imperiului turc Kara-Balgasun pe Orkhon. Aparent, dezintegrarea limbilor turcice în macrogrupurile de vest (Oghuz, Kipchak) și de est (Siberia; Kirghiz; Karluk) este legată de acest eveniment. În 745, turcii estici au fost învinși de uiguri (localizați la sud-vest de lacul Baikal și probabil la început ne-turci, dar până atunci deja turcizați). Atât statele turcice de est, cât și cele uigure au experimentat o influență culturală puternică a Chinei, dar iranienii estici, în primul rând negustorii și misionarii sogdieni, nu au avut o influență mai mică asupra lor; în 762 maniheismul a devenit religia de stat a imperiului uighur.

În 840, statul uigur centrat pe Orkhon a fost distrus de kirkizi (din partea superioară a Yenisei; probabil că la început nu era turc, dar până acum un popor turcizat), uigurii au fugit în Turkestanul de Est, unde în 847. au întemeiat un stat cu capitala Kocho (în oaza Turfan). De aici au ajuns până la noi principalele monumente ale limbii și culturii antice uigure. Un alt grup de fugari s-a stabilit în ceea ce este acum provincia chineză Gansu; descendenții lor pot fi Saryg-Yugurs. Întregul grup de turci din nord-est, cu excepția iakutilor, se poate întoarce și în conglomeratul uigur, ca parte a populației turcești din fostul Khaganate uigur, care s-a mutat spre nord, mai adânc în taiga, deja în momentul expansiunii mongole. .

În 924, kârgâzii au fost înlăturați din statul Orkhon de către Khitans (se presupune că limbă mongolă) și parțial s-au întors în cursurile superioare ale Yenisei, parțial mutați spre vest, spre pintenii sudici ai Altaiului. Aparent, formarea grupului central-estic de limbi turcești poate fi urmărită până la această migrație de Sud Altai.

Statul Turfan al uigurilor a existat de multă vreme alături de un alt stat turc dominat de Karluks, un trib turc care a trăit inițial la est de uiguri, dar până în 766 s-a mutat în vest și a subjugat statul turcilor occidentali, ale căror grupuri tribale s-au răspândit în stepele din Turan (regiunea Ili-Talas, Sogdiana, Khorasan și Khorezm; în același timp, iranienii locuiau în orașe). La sfârșitul secolului al VIII-lea. Karluk Khan Yabgu s-a convertit la islam. Karluks i-au asimilat treptat pe uigurii care locuiau la est, iar limba literară uigură a servit drept bază pentru limbaj literar Statul Karluk (Karakhanid).

O parte din triburile Khaganatului turcesc de vest erau Oghuz. Dintre acestea s-a remarcat confederația selgiucide, care la începutul mileniului I d.Hr. a migrat spre vest prin Khorasan în Asia Mică. Aparent, consecința lingvistică a acestei mișcări a fost formarea grupului de limbi turcești din sud-vest. Aproximativ în același timp (și, se pare, în legătură cu aceste evenimente) a avut loc o migrație în masă către stepele Volga-Ural și Europa de Est a triburilor reprezentând baza etnică a actualelor limbi Kypchak.

Sistemele fonologice ale limbilor turcice sunt caracterizate de o serie de proprietăți comune. În domeniul consonantismului sunt frecvente restricții privind apariția fonemelor în poziția începutului unui cuvânt, tendința de slăbire în poziția inițială, restricții privind compatibilitatea fonemelor. La începutul primelor cuvinte turcești nu se găsesc l,r,n, š ,z. Plozivele zgomotoase sunt de obicei contrastate cu putere/slăbiciune (Siberia de Est) sau surditate/voce. La începutul unui cuvânt, opoziția consoanelor în termeni de surditate/voce (putere/slăbiciune) există numai în grupurile Oguz și Sayan, în majoritatea celorlalte limbi la începutul unui cuvânt, labiale sunt vocale, dentare și back-lingual sunt surzi. Uvulare în majoritatea limbilor turcice sunt alofoni de velar cu vocale din spate. Clasificare semnificativă următoarele tipuri modificări istorice în sistemul consoanelor. a) În grupul Bulgar în majoritatea pozițiilor există o laterală fricativă fără voce l a coincis cu lîn sunet în l; rși r v r. În alte limbi turcești l a dat š , r a dat z, lși r conservate. În legătură cu acest proces, toți turkologii sunt împărțiți în două tabere: unii îl numesc rotacism-lambdaism, alții - zetacism-sigmatism, iar acest lucru este legat statistic, respectiv, de nerecunoașterea sau recunoașterea rudeniei altaice a limbilor. b) Intervocalic d(pronunțat ca fricativă interdentară ð) dă rîn ciuvaș tîn Yakut dîn limbile Sayan și Khalaj (o limbă turcă izolată în Iran), zîn grupul Khakass şi jîn alte limbi; respectiv, vorbind despre r-,t-,d-,z-și j- limbi.

Vocalismul majorității limbilor turcice este caracterizat de sinarmonism (asemănarea vocalelor într-un singur cuvânt) în rând și rotunjime; sistemul vocalic este reconstruit şi pentru proto-turcă. Sinharmonismul a dispărut în grupul Karluk (în urma căruia opoziția dintre velar și uvular a fost fonologizată acolo). În noua limbă uigură, se construiește din nou un fel de sinarmonism - așa-numita „umlaut uigură”, conducerea vocalelor largi nerotunjite înainte de următoarea i(care urcă ambele în față *i, iar în spate * ï ). În Chuvash, întregul sistem de vocale s-a schimbat mult, iar vechea armonie vocală a dispărut (urma sa este opoziția k dintr-un velar într-un cuvânt anterior şi X de la uvularul din cuvântul din rândul din spate), dar apoi un nou sinarmonism s-a aliniat la rând, ținând cont de caracteristicile fonetice actuale ale vocalelor. Opoziția vocalelor după longitudine/scuritate care a existat în proto-turcă a fost păstrată în limbile Yakut și Turkmen (și într-o formă reziduală în alte limbi Oghuz, unde consoanele fără voce sunau după vechile vocale lungi, precum și în limbile Sayan, unde vocalele scurte dinaintea consoanelor fără voce primesc semnul „faringealizării”; în alte limbi turcești a dispărut, dar în multe limbi vocalele lungi au reapărut după omisiuni vocale intervocalice (Tuvinsk. asa de„cada” *sagu etc.). În Yakut, vocalele lungi largi primare s-au transformat în diftongi ascendente.

În toate limbile turcice moderne - un stres de putere, care este fixat din punct de vedere morfologic. În plus, opozițiile tonale și fonaționale au fost notate pentru limbile siberiene, cu toate acestea, acestea nu au fost descrise pe deplin.

Din punct de vedere al tipologiei morfologice, limbile turce aparțin tipului aglutinativ, sufixal. În același timp, dacă limbile turcice occidentale sunt un exemplu clasic de aglutinare și aproape nu au fuziune, atunci cele orientale, ca și limbile mongole, dezvoltă o fuziune puternică.

Categoriile gramaticale ale numelui în limbile turcești sunt număr, apartenență, caz. Ordinea afixelor este: baza + aff. numere + af. accesorii + carcasa af. Forma pluralului h. se formează de obicei prin adăugarea unui afix la tulpină -lar(în civașă -sem). În toate limbile turcești, forma pluralului orele este marcată, sub formă de unități. ore - nemarcate. În special, în sensul generic și cu cifre, se folosește forma singulară. numere (kumyk. bărbați la gerdyum" Am văzut (de fapt) cai”.

Sistemele de caz includ: a) cazul nominativ (sau principal) cu indicator zero; forma cu indicator de caz zero este folosită nu numai ca subiect și predicat nominal, ci și ca obiect direct nedefinit, definiție adjectival și cu multe postpoziții; b) caz acuzativ (af. *- (ï )g) - cazul unui anumit obiect direct; v) Genitiv(af.) - cazul unei definiții aplicate concret-referențial; d) dativ-directiv (aff. *-a/*-ka); e) local (af. *-ta); e) ablativ (aff. *-staniu). Limba Yakut a reconstruit sistemul de cazuri după limbile tungus-manciu. De obicei există două tipuri de declinare: nominală și posesiv-nominală (declinarea cuvintelor cu afixe ​​de persoana a 3-a; afixele de caz iau o formă ușor diferită în acest caz).

Adjectivul în limbile turcești diferă de substantiv în absența categoriilor flexive. Primind funcția sintactică a subiectului sau obiectului, adjectivul dobândește toate categoriile flexive ale substantivului.

Pronumele se schimbă după caz. Pronumele personale sunt disponibile pentru 1 și 2 persoane (* bi/ben"Eu sunt", * si/sen"tu", * bir"noi", *domnule„tu”), la persoana a III-a se folosesc pronume demonstrative. Pronumele demonstrative în majoritatea limbilor disting trei grade de gamă, de exemplu, bu"acest", Su„această telecomandă” (sau „aceasta” când este indicată de mână), ol"acea". Pronumele interogative disting între animat și neînsuflețit ( Kim„cine” și ne"ce").

La verb, ordinea afixelor este următoarea: tulpina verbului (+ voce aff.) (+ negaţie aff. (- ma-)) + af. înclinare/vedere-temporal + aff. conjugări pentru persoane și numere (în paranteze - afixe ​​care nu sunt neapărat prezente în forma cuvântului).

Vocile verbului turcesc: real (fără indicatori), pasiv (*- il), întoarcere ( *-în-), reciproc ( * -ïš- ) și cauzal ( *-t-,*-ir-,*-tyr- si ceva etc.). Acești indicatori pot fi combinați între ei (cum. ger-yush-"vedea", gyor-yush-dir-„a forța să vadă” jaz-hole-"forțați să scrieți" yaz-hole-yl-„a fi silit să scrie”).

Formele conjugate ale verbului se încadrează în forme verbale propriu-zise și verbale improprii. Primele au indicatori personali care se întorc la afixele de apartenență (cu excepția 1 lit. plural și 3 lit. plural). Acestea includ timpul categoric trecut (aorist) la modul indicativ: tulpina verbului + indicator - d- + indicatori personali: bar-d-im"Am fost" oqu-d-u-lar"ei citesc"; înseamnă o acțiune finalizată, a cărei implementare este fără îndoială. Aceasta include, de asemenea, starea de spirit condiționată (rama verbului + -sa-+ indicatori personali); starea de spirit dorită (rădăcina verbului + -aj- + indicatori personali: pra-turc. * bar-aj-im"lasa-ma sa plec" * bar-aj-ik"Să mergem"); modul imperativ (tulpina pură a verbului la 2 l singular și tulpina + in 2 l. pl. h.).

Formele verbale neproprii sunt istoric gerunzii și participii în funcția de predicat, decorate cu aceiași indicatori de predicabilitate ca și predicatele nominale, și anume pronumele personale postpozitive. De exemplu: alte turcești. ( ben)implora Ben"Eu sunt Bek" ben anca tir ben„Așa spun”, aprins. „Eu spun așa-eu”. Se disting participiile prezente (sau simultaneitatea) (rădăcina + -A), viitor nedefinit (bază + -VR, Unde V– vocală de calitate diferită), precedență (tulpina + -ip), starea de spirit dorită (bază + -g aj); participiu perfect (tulpina + -g an), în spatele ochilor sau descriptiv (tulpina + -mus), timp definit-viitor (tulpina + ) și multe altele. etc. Afixele gerunzurilor și participiilor nu poartă opoziții colaterale. Verbele cu afixe ​​predicative, precum și gerunzii cu verbe auxiliare în forme verbale propriu-zise și improprie (numeroase verbe existențiale, de fază, modale, verbe de mișcare, verbe „a lua” și „a da”) exprimă o varietate de comitete, modale, direcționale și sensuri acomodative, cf. Kumyk. bara bulgaiman„Se pare că mă duc” merge- dep. simultaneitate deveni- dep. dorit -Eu sunt), ishley goremen"Mă duc la muncă" ( muncă- dep. simultaneitate uite- dep. simultaneitate -Eu sunt), limba„dormi (pentru tine)” ( scrie- dep. precedenta lua). Diverse nume verbale de acțiune sunt folosite ca infinitive în diferite limbi turcești.

Din punct de vedere al tipologiei sintactice, limbile turce aparțin limbilor sistemului nominativ cu ordinea predominantă a cuvintelor „subiect – obiect – predicat”, prepoziție a definiției, preferință pentru postpoziții față de prepoziții. Există un design pliat – cu indicatorul apartenenței la cuvântul definit ( la bas-i„cap de cal”, lit. „capul calului este al ei”). Într-o frază de compunere, de obicei, toți indicatorii gramaticali sunt atașați ultimului cuvânt.

Regulile generale pentru formarea sintagmelor de subordonare (inclusiv propoziții) sunt ciclice: orice combinație de subordonare poate fi inserată ca unul dintre membri în oricare altul, iar indicatorii de conexiune sunt atașați membrului principal al combinației încorporate (verbul forma se transformă în participiul sau gerunziul corespunzător). Miercuri: Kumyk. ak sakal"barba alba" ak sakal-ly gishi„om cu barbă albă” stand-la-ny ara-fiu-da„între cabine” booth-la-ny ara-son-da-gye yol-well orta-son-da„în mijlocul cărării care trece printre cabine”, sen ok atganing„ai tras o săgeată” sen ok atganyng-ny gerdyum„I saw you shoot an arrow” („ai tras o săgeată – 2 l. singular – vin. caz – am văzut”). Când o combinație predicativă este inserată în acest fel, se vorbește adesea de „tipul altai al unei propoziții complexe”; într-adevăr, limba turcă și alte limbi altaice arată o preferință clară pentru astfel de construcții absolute cu verbul în formă impersonală față de propozițiile subordonate. Acestea din urmă sunt însă folosite și; pentru comunicarea în propoziții complexe se folosesc cuvinte aliate - pronume interogative (în propoziții subordonate) și cuvintele corelative - pronume demonstrative (în propozițiile principale).

Partea principală a vocabularului limbilor turcice este nativă, adesea având paralele în alte limbi altaice. Compararea vocabularului general al limbilor turcești ne permite să ne facem o idee despre lumea în care au trăit turcii în perioada prăbușirii comunității proto-turce: peisajul, fauna și flora taiga de sud. în Siberia de Est, la granița cu stepa; metalurgia timpurie a epocii fierului; structura economică a aceleiași perioade; Creșterea bovinelor prin transhumanță bazată pe creșterea cailor (cu utilizarea cărnii de cal pentru hrană) și creșterea oilor; agricultura într-o funcție subsidiară; marele rol al vânătorii dezvoltate; două tipuri de locuințe - staționar de iarnă și portabil de vară; dezmembrare socială destul de dezvoltată pe baze tribale; aparent, într-o anumită măsură, un sistem codificat de raporturi juridice în comerțul activ; un set de concepte religioase și mitologice caracteristice șamanismului. În plus, desigur, un vocabular „de bază” precum numele părților corpului, verbele de mișcare, percepția senzorială etc. este în curs de restabilire.

Pe lângă vocabularul original turcesc, limbile turcice moderne folosesc un număr mare de împrumuturi din limbi cu ai căror vorbitori turcii au intrat vreodată în contact. Acestea sunt, în primul rând, împrumuturi mongole (există multe împrumuturi din limbile turce în limbile mongole, există și cazuri când un cuvânt a fost împrumutat mai întâi din limbile turcești în mongolă, apoi înapoi, din Limbile mongole în turcă, vezi alte uiguri. irbi, Tuvan. irbis„baruri” > mong. irbis > Kirg. irbis). Există multe împrumuturi tungus-manciuriane în limba iakut, în ciuvaș și tătar sunt împrumutate din limbile finno-ugrice ale regiunii Volga (precum și invers). O parte semnificativă a vocabularului „cultural” a fost împrumutată: în vechiul uigur există multe împrumuturi din sanscrită și tibetană, în primul rând din terminologia budistă; în limbile popoarelor turcice musulmane există multe arabisme și persisme; în limbile popoarelor turcice din care făceau parte Imperiul Rusși URSS, multe împrumuturi rusești, inclusiv internaționalisme ca comunism,tractor,economie politică. Pe de altă parte, există multe împrumuturi turcești în rusă. Cele mai vechi sunt împrumuturile din limba dunăreo-bulgară în slavona bisericească veche ( carte, cădere brusca„idol” – în cuvânt templu„templu păgân”, etc.), care au venit de acolo în rusă; există, de asemenea, împrumuturi din bulgară în rusă veche (precum și în alte limbi slave): ser(Turcul comun. *iaurt, umflătură. *suvart), bursa„Țesătură de mătase persană” (Chuvashsk. porcin* bariun Mijloc-Pers. *aparesum; comerțul Rusiei premongole cu Persia mergea de-a lungul Volgăi prin Marele Bulgar). O mare cantitate de vocabular cultural a fost împrumutat în rusă din limbile turce medievale târzii în secolele XIV-XVII. (în timpul Hoardei de Aur și chiar mai târziu, în timpul comerțului vioi cu statele turcești din jur: cur, creion, stafide,pantof, fier,Altyn,arshin,vizitiu,armean,şanţuri,caise uscateși multe altele. etc.). În vremuri ulterioare, limba rusă a împrumutat din turcă numai cuvinte care denotă realitățile locale turcești ( leopard de zăpadă,ayran,kobyz,sultană,sat,ulm). Contrar unei concepții greșite obișnuite, nu există împrumuturi turcești în vocabularul obscen (obscen) rus, aproape toate aceste cuvinte sunt de origine slavă.

limbi turcice. - În cartea: Limbile popoarelor URSS, vol. II. L., 1965
Baskakov N.A. Introducere în studiul limbilor turcice. M., 1968
Gramatica comparativ-istorica a limbilor turcice. Fonetică. M., 1984
Gramatica comparativ-istorica a limbilor turcice. Sintaxă. M., 1986
Gramatica comparativ-istorica a limbilor turcice. Morfologie. M., 1988
Gadzhieva N.Z. limbi turcice. - Lingvistic Dicţionar enciclopedic. M., 1990
limbi turcice. - În cartea: Limbile lumii. M., 1997
Gramatica comparativ-istorica a limbilor turcice. Vocabular. M., 1997

Găsiți „LIMBURI TURCICE” pe

Sunt stabiliți pe vastul teritoriu al planetei noastre, de la bazinul rece Kolyma până la coasta de sud-vest a Mării Mediterane. Turcii nu aparțin unui anumit tip rasial, chiar și printre aceleași oameni există atât caucazoizi, cât și mongoloizi. Ei sunt în mare parte musulmani, dar există popoare care mărturisesc creștinismul, credințele tradiționale și șamanismul. Singurul lucru care leagă aproape 170 de milioane de oameni este origine comună grupuri de limbi pe care le vorbesc acum turcii. Yakut și turc - toți vorbesc dialecte înrudite.

Ramura puternică a copacului Altai

Printre unii savanți, disputele încă nu scad cu privire la familia de limbi din care aparține grupul de limbi turcești. Unii lingviști l-au evidențiat ca un grup mare separat. Cu toate acestea, ipoteza cea mai general acceptată astăzi este versiunea despre intrarea acestor limbi înrudite în marea familie altaică.

O mare contribuție la aceste studii a avut-o dezvoltarea geneticii, datorită căreia a devenit posibilă urmărirea istoriei popoarelor întregi în urma fragmentelor individuale ale genomului uman.

Odată, un grup de triburi din Asia Centrală vorbea aceeași limbă - strămoșul dialectelor turcice moderne, dar în secolul al III-lea. î.Hr e. o ramură Bulgară separată de trunchiul mare. Singurii oameni care vorbesc astăzi limbile grupului bulgar sunt ciuvașii. Dialectul lor este vizibil diferit de celelalte înrudite și iese în evidență ca un subgrup special.

Unii cercetători propun chiar să plaseze limba Chuvash într-un gen separat al marii macrofamilii Altai.

Clasificarea direcției de sud-est

Alți reprezentanți ai grupului turcesc de limbi sunt de obicei împărțiți în 4 subgrupuri mari. Există dezacorduri în detalii, dar pentru simplitate, putem lua cea mai comună cale.

Oguz, sau limbile de sud-vest, care includ azeră, turcă, turkmenă, tătar din Crimeea, găgăuz. Reprezentanții acestor popoare vorbesc foarte asemănător și se pot înțelege cu ușurință fără un interpret. De aici și influența uriașă a Turciei puternice în Turkmenistan și Azerbaidjan, ai cărei locuitori percep limba turcă drept limba lor maternă.

Grupul turcesc al familiei de limbi Altai include și limbile Kypchak sau nord-vest, care sunt vorbite în principal pe teritoriul Federației Ruse, precum și reprezentanți ai popoarelor din Asia Centrală care au strămoși nomazi. Tătarii, bașkirii, karachaii, Balkarii, popoarele din Daghestan precum nogaii și kumyks, precum și kazahii și kirghizi - toți vorbesc dialecte înrudite ale subgrupului Kypchak.

Limbile de sud-est, sau Karluk, sunt reprezentate solid de limbile a două popoare mari - uzbecii și uigurii. Cu toate acestea, timp de aproape o mie de ani s-au dezvoltat separat unul de celălalt. Dacă limba uzbecă a experimentat o influență colosală a farsi, arabic, apoi uigurii, locuitorii Turkestanului de Est, au adus de-a lungul anilor o cantitate imensă de împrumuturi chinezești în dialectul lor.

Limbi turcice de nord

Geografia grupului de limbi turcești este largă și variată. Iakuti, altaieni, în general, unele popoare indigene din nord-estul Eurasiei, sunt, de asemenea, combinate într-o ramură separată a unui copac turcic mare. Limbile nord-estice sunt destul de eterogene și sunt subdivizate în mai multe genuri separate.

Limbile Yakut și Dolgan s-au separat de unicul dialect turcesc, iar acest lucru s-a întâmplat în secolul al III-lea î.Hr. n. e.

Limbile Tuvan și Tofalar aparțin grupului de limbi Sayan din familia turcă. Khakasses și locuitorii din Gornaya Shoria vorbesc limbile grupului Khakass.

Altai este leagănul civilizației turcești, până acum locuitorii indigeni din aceste locuri vorbesc limbile Oirot, Teleut, Lebedin, Kumandin din subgrupul Altai.

Incidente într-o clasificare subțire

Cu toate acestea, nu totul este atât de simplu în această împărțire condiționată. Procesul de delimitare național-teritorială, care a avut loc pe teritoriul republicilor din Asia Centrală ale URSS în anii douăzeci ai secolului trecut, a afectat și o materie atât de subtilă precum limbajul.

Toți locuitorii RSS-ului uzbec au fost numiți uzbeci, a fost adoptată o singură versiune a limbii literare uzbece, bazată pe dialectele Hanatului Kokand. Cu toate acestea, și astăzi limba uzbecă este caracterizată de un dialectism pronunțat. Unele dialecte din Khorezm, cea mai vestică parte a Uzbekistanului, sunt mai aproape de limbile grupului Oguz și mai aproape de turkmen decât de uzbecul literar.

Unele regiuni vorbesc dialecte care aparțin subgrupului Nogai al limbilor Kipchak, de unde și situațiile în care un Fergana are dificultăți în înțelegerea unui nativ din Kashkadarya, care, în opinia sa, își denaturează fără rușine limba maternă.

Situația este aproximativ aceeași cu alți reprezentanți ai popoarelor grupului de limbi turcești - tătarii din Crimeea. Limba locuitorilor fâșiei de coastă este aproape identică cu limba turcă, dar oamenii de stepă naturală vorbesc un dialect mai apropiat de cei kypchak.

Istoria antica

Pentru prima dată, turcii au intrat în arena istorică mondială în epoca Marii Migrații a Națiunilor. În memoria genetică a europenilor, există încă un fior înainte de invazia hunilor lui Attila în secolul al IV-lea. n. e. Imperiul de stepă a fost o formațiune pestriță de numeroase triburi și popoare, cu toate acestea, elementul turcesc era încă predominant.

Există multe versiuni ale originii acestor popoare, dar majoritatea cercetătorilor plasează casa ancestrală a uzbecilor și turcilor de astăzi în partea de nord-vest a platoului Asiei Centrale, în zona dintre Altai și Munții Khingar. Această versiune este urmată și de kirghizi, care se consideră moștenitorii direcți ai marelui imperiu și sunt încă nostalgici în acest sens.

Vecinii turcilor au fost mongolii, strămoșii popoarelor indo-europene de astăzi, triburile Ural și Yenisei, Manchus. Grupul turcesc al familiei de limbi altaice a început să prindă contur în strânsă cooperare cu popoarele apropiate.

Confuzie cu tătari și bulgari

În secolul I d.Hr. e. triburile individuale încep să migreze spre sudul Kazahstanului. În secolul al IV-lea, a avut loc celebra invazie hună a Europei. Atunci ramura bulgară s-a separat de arborele turcesc și s-a format o confederație extinsă, care a fost împărțită în Dunăre și Volga. Bulgarii de astăzi din Balcani vorbesc acum slavă și și-au pierdut rădăcinile turcești.

Situația inversă a avut loc cu bulgarii din Volga. Ei vorbesc încă limbi turcești, dar după invazia mongolelor se numesc tătari. Triburile turcice cucerite care trăiau în stepele Volga au luat numele de tătari - un trib legendar dispărut de mult în războaie, alături de care și-a început campaniile Genghis Khan. Și-au numit limba tătară, pe care o numeau bulgară.

Chuvash este considerat singurul dialect viu al ramurii bulgare a grupului de limbi turcești. Tătarii, un alt descendent al bulgarilor, vorbesc de fapt o variantă a dialectelor Kipchak de mai târziu.

De la Kolyma la Mediterana

Popoarele grupului de limbi turcești includ locuitorii regiunilor aspre ale bazinului faimosului Kolyma, plajele stațiunii din Marea Mediterană, munții Altai și stepele din Kazahstan, care sunt plate ca o masă. Strămoșii turcilor de astăzi au fost nomazi, de-a lungul și de-a lungul continentului eurasiatic. Timp de două mii de ani au interacționat cu vecinii lor, care erau iranieni, arabi, ruși, chinezi. În acest timp, a avut loc un amestec inimaginabil de culturi și linii de sânge.

Astăzi este chiar imposibil să se determine rasa căreia îi aparțin turcii. Locuitorii din Turcia, azeri, găgăuzi aparțin grupului mediteranean al rasei caucaziene, practic nu există bărbați cu ochii înclinați și pielea gălbuie. Cu toate acestea, iakutii, altaienii, kazahii, kirghizi - toți poartă un element mongoloid pronunțat în aspectul lor.

Diversitatea rasială este observată chiar și în rândul popoarelor care vorbesc aceeași limbă. Printre tătarii din Kazan puteți întâlni blondi cu ochi albaștri și oameni cu părul negru cu ochi înclinați. Același lucru se observă și în Uzbekistan, unde este imposibil de dedus aspectul unui uzbec tipic.

credinţă

Majoritatea turcilor sunt musulmani care practică ramura sunnită a acestei religii. Numai în Azerbaidjan aderă la șiism. Cu toate acestea, popoarele individuale fie au păstrat credințele străvechi, fie au devenit adepți ai altor religii majore. Cei mai mulți dintre chuvași și găgăuzi mărturisesc creștinismul în forma sa ortodoxă.

În nord-estul Eurasiei, popoarele individuale continuă să adere la credința strămoșilor lor; printre iakuti, altaieni, tuvani, credințele tradiționale și șamanismul continuă să fie populare.

În timpul Khazarului Khazar, locuitorii acestui imperiu mărturiseau iudaismul, care continuă să fie perceput ca singura religie adevărată de către caraiții de astăzi, fragmente din acel puternic stat turc.

Vocabular

Odată cu civilizația mondială, s-au dezvoltat și limbile turcești, absorbind vocabularul popoarelor vecine și înzestrându-le cu generozitate cu propriile cuvinte. Este dificil de numărat numărul de cuvinte turcești împrumutate în limbile slave de est. Totul a început cu bulgarii, de la care au fost împrumutate cuvintele „kap”, din care a apărut „templu”, „suvart”, transformat în „ser”. Mai târziu, în loc de „ser”, au început să folosească „iaurtul” turcesc comun.

Schimbul de vocabular a devenit deosebit de viu în timpul Hoardei de Aur și al Evului Mediu târziu, în timpul comerțului activ cu țările turcești. Un număr imens de cuvinte noi au intrat în uz: măgar, șapcă, șapcă, stafide, pantof, piept și altele. Mai târziu, au început să fie împrumutate numai numele unor termeni specifici, de exemplu, leopard de zăpadă, ulm, bălegar, kishlak.

LIMBILE TURCICE, adică sistemul limbilor turcice (tătare turcă sau tătară turcă), ocupă un teritoriu foarte vast în URSS (de la Yakutia până la Crimeea și Caucaz) și mult mai mic dincolo de granițele sale (limbile turcești). Turcii anatolo-balcanici, găgăuzi și ... ... Enciclopedia literară

LIMBILE TURCICE- un grup de limbi strâns înrudite. Probabil, este inclus în ipotetica macrofamilie altaică de limbi. Este împărțit în ramuri vestice (Western Xiongnu) și estice (East Xiongnu). Ramura vestică include: grupul Bulgar Bulgar ... ... Dicţionar enciclopedic mare

LIMBILE TURCICE- SAU TURANIAN nume comun pentru limbile diferitelor naționalități de semănat. Asia și Europa, casa originală a pisicii. Altai; de aceea li se mai numesc si Altai. Dicționar de cuvinte străine incluse în limba rusă. Pavlenkov F., 1907... Dicționar de cuvinte străine ale limbii ruse

limbi turcice- LIMBILE TURCICE, vezi limba tătară. Enciclopedia Lermontov / Academia de Științe a URSS. În t rus. aprins. (Pușkin. Casa); Științific ed. consiliul editurii Sov. Encicl. ; Ch. ed. Manuilov V. A., Redacție: Andronikov I. L., Bazanov V. G., Bushmin A. S., Vatsuro V. E., Zhdanov V ... Enciclopedia Lermontov

limbi turcice- un grup de limbi strâns înrudite. Inclus probabil în ipotetica macrofamilie altaică de limbi. Este împărțit în ramuri vestice (Western Xiongnu) și estice (East Xiongnu). Ramura vestică include: grupul bulgar Bulgar (vechiul ...... Dicţionar enciclopedic

limbi turcice- (nume învechite: limbi tătare turcești, turce, limbi tătare turce) limbi ale numeroaselor popoare și naționalități ale URSS și Turciei, precum și a unei părți a populației din Iran, Afganistan, Mongolia, China, Bulgaria, România , Iugoslavia și ...... Marea Enciclopedie Sovietică

limbi turcice- Un grup extins (familie) de limbi vorbite în Rusia, Ucraina, țările din Asia Centrală, Azerbaidjan, Iran, Afganistan, Mongolia, China, Turcia, precum și România, Bulgaria, fosta Iugoslavie, Albania. Aparțin familiei Altai. ...... Manual de etimologie și lexicologie istorică

limbi turcice- Limbile turce sunt o familie de limbi vorbite de numeroase popoare și naționalități ale URSS, Turcia, o parte din populația Iranului, Afganistanului, Mongoliei, China, România, Bulgaria, Iugoslavia și Albania. Întrebarea relației genetice a acestor limbi cu Altaic... Dicţionar enciclopedic lingvistic

limbi turcice- (familia de limbi turce). Limbi care formează o serie de grupuri care includ turcă, azeră, kazahă, kârgâză, turkmenă, uzbecă, kara-kalpak, uighur, tătar, bașkir, ciuvaș, Balkar, karachai, ... ... Dicţionar de termeni lingvistici

limbi turcice- (limbi turcești), vezi limbi altaice... Popoare și culturi

Cărți

• Limbile popoarelor din URSS. În 5 volume (set), . Lucrarea colectivă LIMBAJE ALE POPORULUI URSS este dedicată aniversării a 50 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Această lucrare rezumă principalele rezultate ale studiului (în termeni sincroni) ... Cumpărați pentru 11600 de ruble
• Convertibile turcești și serializare. Sintaxă, semantică, gramaticalizare, Grașcenkov Pavel Valerievich. Monografia este dedicată convertibilelor în -p și locul lor în sistemul gramatical al limbilor turcice. Se pune întrebarea cu privire la natura conexiunii (compune, subordonare) dintre părțile predicațiilor complexe cu ...