Bela Bartok

Libret de M. Lengyel. Coregraful G. Strobach.
Prima reprezentație: Köln, Opera City, 28 noiembrie 1926

Camera fetelor. Unul dintre vagabonzi caută și scoate buzunarele: goale! Al doilea caută în tabel - același rezultat. Apoi al treilea se ridică din pat, se apropie de Fată, îi spune să se îmbrace și, privind pe fereastră, ademenește bărbații. De restul se vor ocupa singuri. La început Fata obiectează și rezistă, dar, forțată să se supună, stă lângă fereastră. Ea îi zâmbește unui bărbat. Nu pierde timpul, urcă scările și bate la uşă. Vagabondii se ascund. Intră un bătrân afemeiat. Face mișcări amuzante galante, indicând complimente de modă veche și se apropie de fată. Ea întreabă ocupată despre bani, la care invitatul răspunde cu o maximă precum „Fericirea nu este în bani, este important ca sentimentele să înflorească!” Vagabondii ies din ascunzătoarea lor și-l coboară pe domn pe scări. Pe lângă ei înșiși de furie, o atacă pe Fată, reproșându-i că și-a pierdut timpul. De data aceasta, ea stă ascultătoare la fereastră. Și din nou domnul îi surprinde zâmbetul. Acesta este un tânăr, poate un student. Zboară pe scări și, abia trăgându-și răsuflarea, se trezește lângă Fată. Dar apoi este încătușat de timiditate. Fata îi face semn spre ea, îl îmbrățișează și îi cercetează în liniște buzunarele. După cum v-ați aștepta - nici un ban! Dar după ce a început un dans pentru a distrage atenția Tânărului de la „căutare”, Fata experimentează brusc un fel de tandrețe de neînțeles față de el. Dansul lor devine din ce în ce mai pasional; nu mai este doar Băiatul, ci și Fata este cuprinsă de un impuls senzual. Strigătul vagabonilor readuce cuplul dansator la realitate. Într-un minut bandiții se ocupă de tânărul oaspete și îl trimit pe ușă. Cei trei fioroși o înconjoară pe Fată: „Dacă următorul oaspete este fără valoare, învinovățiți-vă!” E din nou la fereastră. Se uită pe stradă cu o privire indiferentă, cu un zâmbet neînsuflețit pe față. Deodată totul se schimbă. Ochii ei se uită la cineva surprins, apoi îngroziți; se apropie din ce în ce mai mult, fata se dă înapoi de la fereastră, dar e prea târziu. A observat-o. Se aud pași grei - este el care urcă scările. Ușa se deschide, iar în prag se află Mandarinul. Ținuta lui bogată, cu bijuterii, îi hipnotizează pe vagabonii care îl urmează. Mandarinul stă pe prag într-o liniște pietroasă. El nu pare să acorde atenție la nimic, nici măcar Fata. Îngrămădită într-un colț în care a fugit de îndată ce Mandarinul a deschis ușa, Fata Ig își ia ochii înspăimântați de la oaspetele ciudat. Complicii ei, cu gesturi pripite, îi spun ce să facă; Ea înțelege ce vor de la ea, este pierdută. Mandarinul, tot în aceeași stupoare, face doi pași și scaunul cade greu. Fata stă în fața lui neputincioasă, nehotărâtă. În cele din urmă, ea depășește sentimentul aproape de dezgust și începe timid să danseze. Dansul lent și lent se aprinde treptat și se termină cu un dans erotic sălbatic. Mandarinul rămâne complet nemișcat. Doar ochii îi trăiesc pe chipul lui de piatră. Dar când Fata, sufocată într-un dans frenetic, se așează în poală, el începe să tremure. El încearcă să o îmbrățișeze pe Fată, ea îi scapă din mâini, aleargă în lateral și îngheață ca un animal, gata să sară. Inflamat, parcă în delir, mandarinul își urmărește victima. Se împiedică și, căzând, o depășește. Ei se luptă. Întregul trio iese în grabă din ambuscadă. Bandiții smulg bijuteriile mandarinului și conspiră să-l termine. Îl aruncă pe pat și îl sugrumă. Se clătinesc de oboseală, cu brațele atârnând parcă pline de plumb, se împrăștie spre colțuri. Deodată, Capul Mandarinului se scutură, ochii i se deschid încet, iar privirea lui, plină de dor, se întoarce spre Fată. Toată lumea îngheață. Pauză lungă. Revenit în fire, unul dintre bandiți smulge o sabie străveche de pe zid și îi dă câteva lovituri unui bărbat în care abia se vede o licărire de viață. Dar toate încercările se termină. Iar când sursa vieții din Mandarin se usucă, Fata se scufundă pe podea, îl îmbrățișează pe mandarinul fermecat și, liniștindu-l, încălzindu-l cu căldura ei, îl pornește în ultima sa călătorie.

„Diaghilev. P.S." De șapte ani la rând, aduce companii de dans de primă clasă la Sankt Petersburg, organizând concerte extraordinare și expoziții la fel de importante - festivalul a fost inventat inițial ca o ofrandă marelui impresar, care, deși iubește baletul, a fost și el. interesat de alte arte. Sloganul lui Diaghilev adresat artiștilor săi colaboratori a fost exclamația „Surprinde-mă!” - iar festivalul premiază artiști remarcabili cu un premiu numit tocmai așa. Coregrafii John Neumeier și Angelin Preljocaj, directorul Festivalului Cehov de la Moscova Valery Shadrin și directorul Ermitajului Mihail Piotrovski au devenit deja laureați ai acestui premiu. Anul acesta statueta a fost acordată compozitorului polonez Krzysztof Penderecki și coregrafului din Sankt Petersburg Boris Eifman. Premiile au fost înmânate în a doua zi a festivalului, prima seară a fost acordată baletului elvețian, care a prezentat pentru prima dată în Rusia piesa lui Maurice Bejart „The Marvelous Mandarin” cu un complot criminal provocator: o prostituată travestită jefuiește clienții, în cele din urmă întâlni un chinez nemuritor.

„Miraculous Mandarin”: numele nu se referă la fruct, ci la un vorbitor de chineză care vorbește mandarina. La începutul secolului al XX-lea, Serghei Diaghilev a înaintat ideea unui libret de balet dramaturgului ungur Melchior Lengyel (a lucrat mai târziu pentru cinema - în special, a scris scenariul pentru „Ninochka” pentru Greta Garbo) - și a venit cu o poveste despre o fată care atrage clienții într-o casă în care hoții îi așteaptă. Primul este un bătrân afemeiat, al doilea este un tânăr emoționant, fără bani, dar al treilea este un chinez care s-a hotărât să reziste, pe care bătăușii încă nu reușesc să-l omoare; se ridică iar și iar. Această poveste a strălucit cu o adevărată groază expresionistă și l-a inspirat pe compozitor, care căuta tocmai astfel de povești într-o lume bubuită de război. Bela Bartok, autoarea operei despre Ducele Barba Albastră, a scris baletul „The Marvelous Mandarin” în 1919; Pe 27 noiembrie 1926, a fost montat pentru prima dată de coregraful Hans Strobach la Köln. Și atunci a izbucnit un scandal.

Balet despre o prostituată? În orașul nostru, faimos pentru catedralele și mănăstirile sale? - Ziarele din Köln erau indignate. Au fost indignați după interzicerea spectacolului: primarul din Köln Konrad Adenauer (același care avea să devină primul cancelar federal al Germaniei după război) a fost prezent la premieră, iar când publicul a țipat, a miaunat și a urlat indignat după performanța, el personal s-a grăbit în culise exprima părerea ta despre producție. L-a considerat vinovat pe dirijorul Eugen Senkar și a țipat la el; bietul om aproape că și-a pierdut locul. Poate pentru că una dintre poreclele lui Adenauer la acea vreme era „chinez” (cu câțiva ani înainte de premieră, mașina viitorului primărie a intrat în coliziune cu un tramvai, iar fața lui Adenauer a fost reasamblată, în urma căreia pomeții i-au devenit mai ascuțiți). În orice caz - „Nu voi tolera asta în orașul meu” - și piesa a fost imediat interzisă.

„The Marvelous Mandarin” a devenit un invitat nepoftit în trupele de balet timp de mulți ani - muzica lui Bartok a fost interpretată în concerte, dar regizorii de teatru se temeau în mod deschis să danseze pe un astfel de complot, chiar și în acele zile când pe scenă apăreau și povești mai cool. Maurice Bejart nu s-a temut niciodată de nimic - și în 1992 și-a pus în scenă „Mandarina minunată”, pe care festivalul Diaghilev l-a adus la Sankt Petersburg, demonstrând curajul lui Diaghilev.

Pentru că nu doar o prostituată, ci un tip într-un costum de baie negru strălucitor. Părul este alunecat sub o perucă blondă pufoasă, picioare puternice sunt înfipte în pantofi cu tocuri, presiune obscenă, un gest obraznic. La începutul secolului al XX-lea, coregrafii și regizorii au fost purtați de farmecul viciului - la sfârșitul secolului, Bejar pictează un tablou fără milă: da, lucrurile stau așa, și voi toți, străduindu-vă să existe în interior. limitele decenței, nu vor fi ucise nici măcar de o frumusețe fatală, ci de un travestit monstruos. Voi toți – bătrânul îmbrăcat decent, tânărul entuziast (al cărui rol, dimpotrivă, este acordat dansatorului) și chiar și războinicii chinezi (îmbrăcați în uniforma de bumbac a unei Gărzi Roșii) – nu puteți rezista să vă întindeți mâna. acestui tip neplăcut în paiete și pene, toți ipocriții îi doriți asta.

Iar trupa Bezharov, care a existat de opt ani fără fondatorul și directorul său artistic, joacă această poveste sălbatică din toată inima, se investește în dans ca și cum ar fi uciși dacă încurcă și captează sala cu fiecare. Etapa. Așa se păstrează coregrafia coregrafilor deja decedați - este vie atâta timp cât trupa crede în ea. Iar alte spectacole ale baletului Bejart aduse la festival păstrează aceeași energie de rebeliune împotriva societății pe care Bejart a revărsat-o în spectacolele sale atât când avea treizeci de ani, cât și când a trăit până la optzeci.

Programul suplimentar al festivalului include premiera rusă a lungmetrajului de Valerie Muller și Angelin Preljocaj „Polina” (povestea unei fete care a ales o carieră în balet - un fel de răspuns al oamenilor de balet la muzica pop din „Lebăda Neagră”. ”: uite cum se întâmplă cu adevărat) și un tur al baletului de la Ekaterinburg cu „Romeo și Julieta” (coregrafie de Vyacheslav Samodurov).

Până pe 5 decembrie, la Palatul Sheremetev este deschisă expoziția „Frozen Movement” de Louis Greenfield - această fotografă americană preferă să nu înregistreze spectacole în teatru, ci să-și creeze producțiile în studio, unde artiștii se transformă în personajele pe care le are. inventat. Acolo, până pe 14 februarie, va avea loc expoziția „Forme. Mai mult decât realitate”, dedicat măștilor – atât cele pe care oamenii le pun pe ei înșiși (la teatru, de exemplu), cât și cele pe care își construiesc imaginea. Într-una din aceste zile, ei promit să lanseze spre vânzare cartea „Baletul rusesc original” - primul eseu publicat de prietenul și regizorul lui Diaghilev, Serghei Grigoriev, despre o trupă rusă care a existat în Europa în anii 30 ai secolului XX și a făcut un turneu în Statele Unite. Australia și America de Sud în anii 40 . Deci „Diaghilev. Postscript” continuă munca inspiratorului său - educație, colecționare de rarități, susținere a talentelor - și, ca și el, nu se teme de nimic.

Balet într-un act. Libret de Menchert Lendel.

Premiera - 1926 la Köln.

Personaje: Fata, Old Cavalier, Student, Three Tramps, Mandarin.

Într-o garsonieră, în podul unei case situate pe una dintre aleile unui mare oraș, pândește o bandă de bandiți: trei vagabonzi și o frumoasă prostituată. Fata îndeplinește fără tragere de inimă ordinul răufăcătorilor de a atrage pe cineva de pe stradă aici, ca să poată jefui victima.

La ușa care duce spre scări apare un domn bătrân, pe care fata l-a momit cu un val de eșarfă de mătase. Fata flirtează, flirtează cu un bătrân comic. Vagabondii sar din ambuscadă, îl jefuiesc pe bătrânul afemeiat, iar el însuși este aruncat într-o trapă de sub podea.

Fata este trimisă din nou la balcon pentru a căuta o nouă victimă. Apare un tânăr student, un adolescent fără experiență care a urcat doar pentru a da înapoi o batistă căzută de pe balcon. Fata fură portofelul din buzunarul băiatului, dar este, desigur, gol.

Vagabondii îl apucă pe student și îl aruncă pe ușă.

Fetei i-a plăcut studentul incomod și ar vrea să-l urmeze, dar complicii ei o rețin.

„Afacerea” este mai importantă decât idila. Fata protestează, este indignată, dar tot iese pe balcon și continuă să caute victima. Dar acum frica se reflectă pe chipul ei. Ce putea vedea ea mai jos?

Pe prag apare o mandarina.

Fata se dă înapoi cu frică de creatura monstruoasă, asemănătoare idolului. Se uită la străinul misterios cu groază superstițioasă.

Ea îl seduce și este înfricoșată de el.

Mandarinul stă mai întâi în imobilitate de piatră pe un scaun, în timp ce fata dansează și încearcă să-i facă pe plac, iar bandiții din ambuscadă o incită cu semne. Dar pasiunea izbucnește în mandarin. Arzând de dorință, o urmărește pe fată, care fuge de el îngrozită.

Goana devine din ce în ce mai sălbatică.

Vagabondii se ridică în fața mandarinului, îl doboară, dar totul în zadar; puterea pasiunii elementare nu poate fi înecată.

Mandarinul își scutură atacatorii, aceștia se aruncă din nou asupra lui, îl sugrumă și apoi îl aruncă în trapă. Dar capacul trapei se ridică și o mandarină iese din gaură.

Se clatina, se ridica in picioare si din nou se repezi spre fata cu o pasiune salbatica. I se aruncă o cutie, i se sparge un scaun peste cap, i se înfige un cuțit în spate, dar nimic din toate acestea nu-l poate opri.

Puterea pasiunii este invincibilă.

Mandarinul este spânzurat de un șnur al draperii ferestrei, dar este încă în viață. Ochii lui privesc lacomi la fată.

Acum chiar și bandiții experimentați tremură de frică de victimele lor.

Au tăiat frânghia de care era spânzurată mandarina. Dorința supraomenească îl ține în viață. Abia mișcându-se, se apropie de fată și o îmbrățișează.

Apoi cade mort în brațele ei. Dorința l-a făcut să trăiască. Nu putea muri până nu i se împlini dorința.

Nikolay BARABANOV,
Centru științific și metodologic
Departamentul de Educație al Districtului Central,
Moscova

Minunat mandarin

Dansatorul american Todd Bolender ca mandarină

În raport cu cele două lucrări scenice anterioare ale lui Bartók, această partitură se deosebește - în gradul de maturitate, în gradul de exprimare extrem de intensă, în forța intensității tragice, în categoricitatea cu care compozitorul rupe de rafinatul rafinament al impresionismului. și se apropie de granița dincolo de care sfera începe muzica atonală, dar nicăieri, totuși, nu trece această graniță.
Libretul pantomimei care l-a captivat pe Bartok a fost scris în timpul primului război mondial de dramaturgul maghiar „comercial” la modă Menhert Lengyel, comandat probabil de S. Diaghilev, a cărui trupă de balet a făcut un turneu în Ungaria în 1912, și publicat în revista „Nyugat” în 1917 .
Într-un bordel Apache dintr-un mare oraș din vest, trei vagabonzi obligă o fată să atragă trecătorii la ei. Mai întâi, un bătrân afemeiat ponosit și un tânăr sosesc acolo, neavând bani la ei, iar vagabonii îi aruncă afară în stradă. Al treilea se dovedește a fi un mandarin chinez, necunoscut cum a ajuns în aceste locuri, pe care fata încearcă să-l seducă. Dansul fetei trezește pasiune în mandarin, iar el începe să o urmărească frenetic. Vagabondii se repezi spre străin, îi iau banii și apoi încearcă să-l omoare, dar victima nu poate muri până nu primește mângâierile dorite de la fată.

Pagina manuscrisului clavierului „Mandarina minunată”

Libretul lui Lengyel a prezentat lumea orașului capitalist cu cruzimea ei, aromată cu o bună cantitate de erotism combinat cu exotismul oriental sălbatic. Fata, cel mai uman personaj din libret, este înconjurată de două tipuri de barbarie, iar situația ei este atât de disperată încât își dorește cu orice preț să pună capăt coșmarului care o înconjoară.
Personajele din libretul pentru întruchiparea baletului erau ideale datorită generalității lor extreme, iar acest lucru i-a oferit lui Bartok ocazia de a scrie muzică care era, de asemenea, plină de o enormă putere de generalizare. Caracterizarea muzicală a vagabonilor - fii ai marelui oraș - se bazează pe ritmurile monotone de zgomot care deschid pantomima, dar este mai mult decât o simplă onomatopee a zgomotului străzii. Sunetele trombonului, care amintesc la început de claxoanele mașinilor, se dovedesc a fi asemănătoare cu ritmurile convulsive ale luptei prințului de basm cu forțele naturii din baletul anterior al lui Bartok. Dar acum este o luptă pentru supraviețuire care nu cunoaște milă pentru niciunul dintre personaje. Această formulă sonoră străbate întreaga operă, iar repetarea ei persistentă evocă în privitor și ascultător un sentiment de moarte pentru personajele baletului. Schimbarea în bine este posibilă numai dacă există o forță puternică care va șterge această lume teribilă de pe fața pământului.

Scenă din piesa „Mandarina minunată”. Teatrul Național din Budapesta. anii 1960

Umanitatea imaginii fetei este exprimată în muzică în multe feluri, deoarece fata din piesă comunică cu toate personajele care o locuiesc. La început este ca prințesa din „Prințul de lemn”, deoarece Bătrânul Cavalier care a ajuns în bordel seamănă în mod deschis cu o păpușă de lemn spartă. Atunci va fi atentă și plină de tact într-un dans lent cu o Tinerețe nehotărâtă, care nu trezește în ea decât o slabă atracție. Și apoi urmează un vals inițial incert în fața Mandarinului, care se dezvoltă într-un dans extatic în pragul nebuniei. Iar acest dans al Fetei îl va forța pe mandarin să înceapă incontrolabila sa urmărire barbară de dans, ale cărui intonații, într-o anumită modificare cu o forță uluitoare, vor fi repetate de corul din spatele scenei în momentul în care mandarinul, în ultimul pasiune, va ajunge la Fată după ce bandiții îl spânzură de un stâlp de lampă...
În general, nu este nevoie să vorbim despre vreo legătură cu muzica și poezia maghiară antică aici, cel puțin în forma în care aceste legături au apărut în opera lui Bartok. O ruptură conștientă de sistemul tradițional major-minor, efecte politonale care duc la disonanțe țipete, o combinație liberă de moduri arhaice (prima temă a mandarinului este o scară pentatonică „chineză” puternic armonizată), schimbări frecvente ale modelului ritmic, combinații poliritmice complexe de voci orchestrale - toate acestea „dau naștere la impresia unei mișcări haotice care fierbe rapid, un vârtej mecanizat infernal, ca și cum ar mătura tot ceea ce este viu și uman în calea ei”.

Păpușă din piesa „Mandarina minunată”. Teatrul muzical de păpuși din Budapesta

Toate acestea șochează ascultătorul. „Muzica uneori este copleșită de fluxuri furioase de sunete nervoase și dure, o combinație pestriță de elemente sonore comprimate, în care sunt surprinse ocazional contururile frazelor melodice complete. Uneori se creează o senzație de hipertrofie a imaginilor nervoase accentuate” (I. Nestyev).
În acest sens, partitura din The Marvelous Mandarin poate fi considerată un exemplu de expresionism muzical european, generat de șocurile Primului Război Mondial. Dar expresionismul baletului, cu toată hiper-emoționalitatea lui, care se transformă uneori în agitație, conține și un element social, căci cu opera sa Bartok protestează cu acerbă împotriva lumii teribile a cruzimii și violenței, împotriva dezumanizării omului, împotriva moralei. fundamentele societăţii sale contemporane.
De aceea, premiera baletului, care a avut loc în noiembrie 1926 în Germania, pe scena Operei din Köln, s-a transformat într-un asemenea scandal, încât spectacolul a fost aproape imediat scos din repertoriu ca ofensând moralitatea publică. Unul dintre prohibitorii baletului a fost primarul de atunci al Kölnului, iar în anii postbelici cancelarul Republicii Federale Germania, Konrad Adenauer. Și abia după premiera triumfătoare a baletului lui Bartok la Praga în 1927, a început să cucerească scenele celor mai bune teatre din lume.
În patria lui Bartok, The Marvelous Mandarin nu a fost niciodată pus în scenă în timpul vieții creatorului său. Poate de aceea, în ultimii douăzeci și câteva de ani ai vieții sale, compozitorul nu a mai scris nimic pentru teatru...

Balet într-un act.

Compozitorul B. Bartok, scenaristul M. Lengyel, coregraful și artistul Hans Strobach, dirijorul E. Senkar.

*Mahalalele unui oraș mare.Într-o cameră mare, mohorâtă, trei bandiți forțează o fată a străzii să atragă clienții. Ea dansează în fața ferestrei deschise. Apare grebla veche. După scurtul său dans cu fata, bandiții îl jefuiesc. Negăsind nimic valoros asupra bătrânului, bandiții îl dau afară. Următorul client este un tânăr timid. Totul se repetă și din nou, negăsind nimic valoros în buzunare, bandiții îl alungă pe învins.

Al treilea care răspunde la dansul îmbietor al fetei este mandarinul chinezesc. Străin dintr-o lume extraterestră, se uită la seducatoarea sa cu o privire înfricoșătoare, nemișcată. O fată cu frică își dansează dansul fascinant în fața unui străin. Treptat, o pasiune monstruoasă îl cuprinde pe mandarin. O urmărește îndelung pe fată, încercând în zadar să o îmbrățișeze. În cele din urmă, trei tâlhari ies din ascunzătoarea lor pentru a-l termina pe străinul periculos. După ce l-au jefuit pe mandarin, încearcă să-l omoare. Îl sufocă cu o pernă, dar el reînvie și o urmărește din nou pe fată. Bandiții îi dau lovituri fatale mandarinului cu un cuțit, dar din nou și din nou el se repezi la obiectul pasiunii sale neîmplinite. Bandiții brutali îl atârnă pe străin pe un cârlig de lampă, dar acesta este din nou miraculos invulnerabil, parcă fermecat. Spre groaza ucigașilor, el ridică capul și se repezi cu pasiune spre fata care l-a cucerit. Pasiunea inumană care a izbucnit la chinezi se dovedește a fi mai puternică decât moartea. Abia după ce fata îl îmbrățișează în brațe și el cunoaște bucuria nemăsurată de a-și stinge pasiunea, vraja nemuririi încetează să mai funcționeze. Sângerând, mandarinul moare.

Compozitorul maghiar Bela Bartok (1881-1945) este unul dintre cei mai importanți muzicieni din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este autorul operei Castelul lui Barba Albastră, două balete, trei concerte pentru pian și două pentru vioară, șase cvartete de coarde, o serie de lucrări simfonice (Divertimento, Concerto pentru orchestră, Muzică pentru percuție cu coarde și Celesta) și multe lucrări pentru pian. Lucrările sale sunt încă oaspeți frecventi ai sălilor de concert din întreaga lume. Partitura piesei The Marvelous Mandarin a lui Bela Bartok, împreună cu Rite of Spring de Igor Stravinsky, Pierrot Lunaire de Arnold Schoenberg și Wozzeck de Alban Berg, oferă un exemplu de ruptură evidentă cu tradiția romantică în muzica europeană.

Libretul baletului îi aparține tânărului dramaturg maghiar Menhert Lengyel. A fost compusă sub influența turneului trupei de balet a lui Serghei Diaghilev la Budapesta în 1912 și publicată într-o revistă în 1917 ca un complot pentru o pantomimă într-un act. Fantezia ciudată a complotului l-a interesat pe Bartok, al cărui balet „Prințul de lemn” a fost montat la Teatrul Național din Budapesta în același 1917. Partitura noului balet a fost compusă în cel mai scurt timp posibil: din octombrie 1918 până în mai 1919. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, apoi revoluția comunistă din Ungaria și înăbușirea acesteia au întârziat posibilitatea realizării noii lucrări a lui Bartok pe scenă. În plus, intriga întunecată a baletului și muzica lui, plină de complexe sonore disonante, ritmuri mecanice și efecte timbrale dure, au derutat comunitatea muzicală conservatoare.

Partitura baletului de o jumătate de oră reprezintă un singur întreg simfonic fără împărțire în „numere” separate. Un scurt „dans al seducției”, repetat de trei ori, dansuri grotești ale primilor doi domni, un vals lent al unei fete și o căutare frenetică a mandarinului, lovit de pasiune inumană - acestea sunt fragmentele de dans propriu-zise ale baletului. Restul acțiunii trebuia să fie rezolvat în pantomimă (în lista lucrărilor lui Bartok, „The Marvelous Mandarin” se numește pantomimă). În cele mai impresionante episoade ale muzicii, rolul decisiv îl joacă ritmul cel mai energic, asertivitatea încăpățânată fascinantă și jocul capricios al accentelor ascuțite. Basul ostinato care bate repetat creează un fundal aproape hipnotizant pentru acțiune. În același timp, muzica păstrează caracterul specific figurativ al acțiunii baletului de pantomimă. Muzica din „The Wonderful Mandarin” este extrem de expresivă și oferă coregrafului ocazia de a crea o secvență spectaculoasă luminoasă, memorabilă.

În 1923-24, Bartok a finalizat orchestrarea baletului. Conducerea Operei din Budapesta a decis mai întâi să-l pună în scenă, dar apoi baletul a fost respins din cauza „imoralității complotului” și a noutății extreme a limbajului muzical. În 1926, baletul „The Marvelous Mandarin” a avut în sfârșit premiera la Opera din Köln. Inițiativa a venit de la celebrul dirijor Jene Senkar, maghiar de naționalitate, la acea vreme dirijorul șef al Teatrului din Köln. Din păcate, aproape nu s-au păstrat informații despre producția în sine. Se știe că rolurile principale au fost interpretate de Wilma Aug (Prostituată) și Ernst Zeiller (Mandarin). Dar scandalul asociat cu această premieră este larg cunoscut. Deja la a doua reprezentație, respectabilul public local, șocat atât de intriga, cât și de muzică, a pus în scenă o obstrucție. Râsetele și șuieratul conservatorilor, strigătele de aprobare ale tinerilor au îngreunat sfârșitul spectacolului. Atmosfera amintea de premiera din Paris din 1913 a filmului „Sarimul primăverii”. Dar Köln nu este Paris! A doua zi presa l-a atacat pe autor cu o val de reproșuri batjocoritoare. Curând, autoritățile bisericești și municipale au exclus spectacolul din repertoriu ca „întruchiparea imorității periculoase”. Mulți ani mai târziu, Senkar și-a amintit acest incident. Primarul orașului, Konrad Adenauer, l-a convocat și l-a mustrat nepoliticos că a pus în scenă „un balet atât de slab”. „Nu țineți cont de tradițiile orașului nostru”, a spus primarul. Când celebrul dirijor a spus că această lucrare a fost genială, iar Bartok a fost cel mai bun compozitor al timpului nostru, viitorul cancelar german a rupt: „Nu fi prost, domnule Senkar!” Senkar, în memoriile sale din 1956, adaugă: „Timpul a dovedit că am avut dreptate”.

Din păcate, adevărul nu vine întotdeauna la timp. În timpul vieții compozitorului, baletul „The Marvelous Mandarin” a fost montat o singură dată, și chiar și atunci în Italia fascistă (1942, Milano, coregraful A. Millos). Desigur, autorul muzicii, care se află în exil în SUA, nu a putut participa. Dar numărul de spectacole ale baletului lui Bartók după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial este greu de numărat cu exactitate. În Ungaria natală a compozitorului, baletul a fost pus în scenă de mai multe ori: la Budapesta (1945, 1956, coregraful D. Harangoso; în 1970, L. Sheregi), la Szeged (1949, D. Lorenz: 1963,1965, D. Harangoso) , în Pecs (1965 , I. Eck). Printre alte producții, remarcăm: „New York City Ballley” (1951, T. Bolender), Londra (1956, A. Rodriguez), Paris (1958, J. Charra), Praga (1964, L. Ogoun), Copenhaga ( 1967 , F. Flindt), „American Ballet Theatre” (1971, W. Gadd cu participarea Nataliei Makarova), La Scala (1980, R. Petit).

În Rusia, baletul lui Bartók a fost interpretat pentru prima dată în 1961 la Teatrul Bolșoi, pus în scenă de Leonid Lavrovsky sub titlul „Orașul de noapte”. Rolurile principale au fost interpretate de Nina Timofeeva și Maris Liepa. M. Liepa și-a amintit mai târziu de particularitățile acestei performanțe: „Criticii au condamnat la un moment dat producția Night City, acuzându-l pe Lavrovsky că s-a abătut de la libretul The Marvelous Mandarin al lui Bartok. Au fost atacuri nedrepte, din punctul meu de vedere, din moment ce coregraful a rămas fidel muzicii și ideii. El doar a ridicat-o: nu „pasiunea este mai puternică decât moartea”, ci „dragostea este mai puternică decât moartea” și, prin urmare, a înlocuit mandarinul cu Tineri. Lavrovsky avea tot dreptul la o astfel de lectură a baletului, ținând cont, și pe bună dreptate, de teatrul în care a fost pus în scenă baletul, de moralitatea și de principiile noastre etice.” La acea vreme, „morala noastră” era mai puternică decât drepturile de autor!

Printre alte producții, spectacolul cu participarea lui Alla Osipenko și John Markovsky cu coregrafie de Mai Murdmaa a făcut o impresie puternică. Premiera a avut loc în 1977 în trupa Leningrad, care mai târziu a devenit cunoscută drept Baletul Boris Eifman. Și aici femeia „se supune treptat autorității impulsului străinului, pozițiile memorate fac loc unei exprimări libere și sincere a sentimentelor”.

În concluzie, o notă despre titlul nefericit cu sunet rusesc al baletului lui Bartok. Nu este o coincidență că producțiile interne de balet au fost numite diferit. Combinația de cuvinte „Mandarina minunată” este asociată cu mandarinele pomului de Crăciun, miracolele de Crăciun, dar nu și cu miracolul pasiunii nestinse a unui anume mandarin chinezesc. În numele străine ale baletului, mandarinul este scris cu majusculă, ca numele unui personaj de scenă. Poate cel mai apropiat sens ar fi să numim baletul „Mandarina monstruoasă” - sună înfricoșător și misterios.

A. Degen, I. Stupnikov