A fost odată o femeie; își dorea foarte mult să aibă un copil, dar de unde să-l ia? Așa că s-a dus la o vrăjitoare bătrână și i-a spus:
Îmi doresc atât de mult să am un copil; imi poti spune de unde il pot lua?
De la ce! – spuse vrăjitoarea. - Iată un bob de orz pentru tine; acesta nu este un simplu bob, nici unul dintre cele pe care țăranii le seamănă pe câmp sau le aruncă găinilor; pune-l înăuntru ghiveci- vei vedea ce se va întâmpla!
Mulțumesc! – spuse femeia și i-a dat vrăjitoarei douăsprezece aptitudini; apoi s-a dus acasă, a sădit un bob de orz într-un ghiveci de flori și dintr-o dată a crescut o floare mare, minunată, ca o lalea, dar petalele ei erau încă strâns comprimate, ca ale unui mugur nedeschis.
Ce floare glorioasă! – spuse femeia și sărută frumoasele petale colorate.
Ceva a declanșat și floarea a înflorit. Era exact la fel ca o lalea, dar în cupa în sine, pe un scaun verde, stătea o fetiță micuță. Era atât de delicată, mică, înaltă de doar un centimetru și i-au numit Thumbelina.
Înveliș lăcuit lucios nuc era leagănul ei, violetele albastre erau salteaua ei, iar petala de trandafir era pătura ei; în acest leagăn era întinsă noaptea, iar ziua se juca pe masă. Femeia a pus o farfurie cu apă pe masă, iar pe marginea farfurii a pus o coroană de flori; tulpini lungi de flori se scăldau în apă, iar chiar pe margine plutea o petală mare de lalele. Pe ea, Thumbelina putea trece de la o parte la alta a farfurii; în loc de vâsle avea două păr de cal alb. A fost totul minunat, ce frumos! Thumbelina putea să cânte și ea și nimeni nu auzise vreodată o voce atât de blândă și frumoasă!
Într-o noapte, când stătea întinsă în leagăn, o broască uriașă s-a târât prin geamul spart, udă, urâtă! A sărit direct pe masă, unde dormea sub petala de trandafir a Thumbelinei.
Iată soția fiului meu! - a spus broasca, a luat coajă de nucă cu fata și sări pe fereastră în grădină.
Un râu mare și lat curgea acolo; lângă țărm era mlaștină și vâscoasă; aici, în noroi, broasca râioasă locuia cu fiul său. Wu! Ce era și el, urât, urât! Exact mami.
Coax, coaxial, brekke-ke-keks! - tot ce a putut spune când a văzut pe scurt o firimitură minunată.
Taci tu! Ea se va trezi, poate, și va fugi de noi, - a spus bătrâna broasca. - E mai ușor decât puful de lebădă! Să o aruncăm în mijlocul râului pe o frunză largă de nufăr - la urma urmei, aceasta este o insulă întreagă pentru o astfel de firimitură, ea nu va scăpa de acolo, dar deocamdată ne vom curăța cuibul acolo jos. La urma urmei, trăiești în ea și trăiești.
Mulți nuferi creșteau în râu; frunzele lor late şi verzi pluteau la suprafaţa apei. Cea mai mare frunză era cea mai îndepărtată de țărm; o broască râioasă a înotat până la această frunză și a pus acolo o coajă de nucă cu o fată.
Bietul prunc s-a trezit dis-de-dimineață, a văzut unde se află și a plâns amar: era apă din toate părțile și nu avea cum să ajungă pe uscat!
Și broasca bătrână s-a așezat dedesubt, în noroi, și și-a curățat locuința cu stuf și nuferi galbeni - a fost necesar să înfrumusețeze totul pentru tânăra noră! Apoi a înotat cu fiul ei urât până la frunza unde stătea Thumbelina, pentru a-și lua în primul rând patul frumos și a-l pune în dormitorul miresei. Broasca bătrână s-a ghemuit foarte jos în apă în fața fetei și a spus:
Iată-l pe fiul meu, viitorul tău soț! Vei trăi glorios cu el în noroiul nostru.
Coax, coaxial, brekke-ke-keks! – doar fiul putea spune.
Au luat un pat frumos și au plecat cu el, iar fata a rămas singură pe o frunză verde și a plâns amar, amar, - nu voia deloc să trăiască cu o broască râioasă și să se căsătorească cu fiul lui urât. Peștișorul care înota sub apă trebuie să fi văzut broasca cu fiul ei și să fi auzit ce spunea, pentru că toată lumea și-a scos capul din apă pentru a se uita la mica mireasă. Și când au văzut-o, le-a părut teribil de rău că o fetiță atât de drăguță a fost nevoită să locuiască cu o broască râioasă bătrână în noroi. Nu se intampla asta! Peștii s-au înghesuit dedesubt, la tulpina pe care era ținută frunza, și l-au roade repede cu dinții; frunza cu fata a înotat în aval, mai departe, mai departe... Acum broasca râioasă n-ar ajunge niciodată din urmă cu pruncul!
Thumbelina a înotat pe lângă diferite locuri fermecătoare, iar păsărelele care stăteau în tufișuri, văzând-o, cântau:
Ce fata draguta!
Și frunza a plutit și a plutit, iar acum Thumbelina a ajuns în străinătate. O molie albă frumoasă flutura în jurul ei tot timpul și în cele din urmă s-a așezat pe o frunză - îi plăcea foarte mult Thumbelina! Și era îngrozitor de fericită: broasca cea urâtă nu o putea ajunge din urmă acum și totul în jur era atât de frumos! Soarele a ars ca aurul pe apă! Thumbelina și-a scos cureaua, a legat un capăt în jurul unei molii și l-a legat pe celălalt de frunză, iar frunza a plutit și mai repede.
Un cockchafer a zburat pe lângă ea, a văzut-o pe fată, a apucat-o de talia subțire cu o labă și a purtat-o la un copac, iar frunza verde a plutit mai departe și, odată cu ea, o molie - la urma urmei, era legată și nu s-a putut elibera.
O, cât de speriat s-a înspăimântat bietul când gândacul a apucat-o și a zburat cu ea în copac! Îi părea rău în special de molia drăguță, pe care o legase de o frunză: acum ar fi trebuit să moară de foame dacă nu se putea elibera. Dar durerea nu a fost suficientă pentru Maybug.
El s-a așezat cu bebelușul pe cea mai mare frunză verde, i-a hrănit cu suc dulce de flori și a spus că e atât de drăguță, deși nu seamănă deloc cu haranul.
Apoi au fost vizitați de alți gândaci de mai care trăiau pe același copac. S-au uitat la fată din cap până în picioare, iar gândacii tineri și-au clătinat antenele și au spus:
Are doar două picioare! Păcat de urmărit!
Nu are mustață!
Ce este ea talie subtire! Fi! Ea este ca o persoană! Ce urât! – spuse într-un glas toate gândacii femele.
Thumbelina era drăguță! Maybug, care a adus-o, i-a plăcut și ea foarte mult la început, iar apoi deodată a constatat că era urâtă și nu mai vrea să o țină - las-o merge unde vrea. A zburat cu ea din copac și a plantat-o pe un mușețel. Apoi fata a început să plângă cât de urâtă era: nici măcar gândacii de mai nu au vrut să o țină! Dar, de fapt, ea era cea mai fermecătoare creatură: fragedă, limpede, ca o petală de trandafir.
Toată vara Thumbelina a trăit singură în pădure. Și-a țesut un leagăn și l-a atârnat sub o frunză mare de brusture, unde ploaia nu putea ajunge la ea. Copilul a mâncat polen dulce de flori și a băut roua pe care a găsit-o pe frunze în fiecare dimineață. Aşa au trecut vara şi toamna; dar acum era iarnă, lungă și rece. Toate păsările cântătoare s-au împrăștiat, tufișurile și florile s-au ofilit, frunza mare de brusture sub care trăia Thumbelina s-a îngălbenit, s-a uscat și s-a ghemuit într-un tub. Bebelușul îngheța de frig: rochia îi era toată ruptă și era atât de mică, fragedă - îngheață, și atât! A început să ningă și fiecare fulg de nea era pentru ea la fel ca o lopată întreagă de zăpadă pentru noi; suntem mari, iar ea avea doar un centimetru! Se înveli într-o frunză uscată, dar nu se încălzea deloc, iar sărmana ea însăși tremura ca o frunză.
Lângă pădure, unde a căzut, se întindea un câmp mare; pâinea fusese culesă de mult, numai tulpini goale și uscate ieșeau din pământul înghețat; pentru Thumbelina era o pădure întreagă. Wow! Cum a tremurat de frig! Și atunci bietul a venit la ușa șoarecelui de câmp; ușa era o mică gaură, acoperită cu tulpini uscate și fire de iarbă. Șoarecele de câmp trăia în căldură și mulțumire: toate hambarele erau pline de boabe de pâine; bucataria si camara erau pline de provizii! Thumbelina a stat la ușă ca o cerșetoare și a cerut o bucată de bob de orz - de două zile nu mai mâncase nimic!
Oh, săracul! – spuse şoarecele de câmp: era, în esenţă, o bătrână bună. - Vino aici, încălzește-te și mănâncă cu mine!
Fetei îi plăcea șoarecele, iar șoarecele a spus:
Poți trăi cu mine toată iarna, doar curăță-mi bine camerele și spune-mi povești - sunt un mare vânător de ele.
Și Thumbelina a început să facă tot ce i-a poruncit șoarecele și s-a vindecat perfect.
În curând, poate, vom avea oaspeți, - a spus odată șoarecele de câmp. Vecinul meu mă vizitează de obicei o dată pe săptămână. Încă trăiește mult mai bine decât mine: are săli imense și umblă într-o haină minunată de catifea. Dacă te-ai putea căsători cu el! Ai fi trăit din glorie! Singura problemă este că el este orb și nu te poate vedea; dar îi spui cele mai bune povești pe care le cunoști.
Dar fetei nu i-a păsat suficient de toate acestea: nu voia deloc să se căsătorească cu un vecin - la urma urmei, era o aluniță. A venit foarte curând să viziteze șoarecele de câmp. Adevărat, purta o haină de catifea neagră, era foarte bogat și învățat; după spusele șoarecelui de câmp, camera lui era de douăzeci de ori mai mare decât a ei, dar nu-i plăcea deloc soarele, nici florile frumoase și vorbea foarte rău despre ele – nu le văzuse niciodată. Fata a trebuit să cânte și a cântat două cântece: „Câmbăta, zboară, zboară” și „Un călugăr rătăcește prin pajiști”, atât de dulce încât cârtița s-a îndrăgostit cu adevărat de ea. Dar nu a spus niciun cuvânt - era un domn atât de calm și respectabil.
Cârtița săpase recent o galerie lungă sub pământ, de la locuința lui până la ușa șoarecelui de câmp și a permis șoarecelui și fetei să meargă în această galerie atât timp cât au vrut. Cârtița a cerut doar să nu se teamă de pasărea moartă care zăcea acolo. Era o pasăre adevărată, cu pene, cu cioc; trebuie să fi murit recent, la începutul iernii, și a fost îngropată în pământ exact acolo unde cârtița își săpase galeria.
Cârtița a luat un lucru putrezit în gură - la urma urmei, în întuneric este ca o lumânare - și a mers înainte, luminând galeria lungă și întunecată. Când au ajuns la locul unde zăcea pasărea moartă, cârtița a făcut o gaură în tavanul de pământ cu nasul său lat, iar lumina zilei s-a filtrat prin galerie. Chiar în mijlocul galeriei zăcea o rândunică moartă; aripile frumoase erau lipite strâns de corp, picioarele și capul erau ascunse în pene; biata pasăre trebuie să fi murit de frig. Fata i-a părut teribil de rău pentru ea, îi plăcea foarte mult aceste păsări drăguțe, care îi cântau atât de minunat toată vara, dar cârtița a împins pasărea cu laba lui scurtă și a spus:
Nu mai fluiera! Ce soartă amară să te naști pasăre! Slavă Domnului că copiii mei nu au de ce să se teamă de asta! O astfel de pasăre știe doar să ciripească - inevitabil vei îngheța iarna!
Da, da, adevăratul tău Cuvinte inteligente mă bucur să aud, spuse șoarecele de câmp. - La ce folosește acest tweet? Ce îi aduce păsării? Frig și foame iarna? Multe, nimic de spus!
Thumbelina nu a spus nimic, dar când cârtița și șoarecele au întors spatele pasării, aceasta s-a aplecat spre ea, și-a despărțit penele și a sărutat-o drept pe ochii închiși. „Poate că acesta este cel care a cântat atât de minunat vara! – gândi fata. „Câtă bucurie mi-ai adus, dragă, pasăre bună!”
Cârtița a astupat din nou gaura din tavan și a escortat doamnele înapoi. Dar fata nu putea dormi noaptea. Ea s-a ridicat din pat, a țesut un covor mare și glorios din fire uscate de iarbă, l-a dus în galerie și a învelit pasărea moartă în el; apoi a găsit puf de la un șoarece de câmp și a acoperit toată rândunica cu el, ca să fie mai cald să se întindă pe pământul rece.
Adio, dragă pasăre, spuse Thumbelina. - La revedere! Vă mulțumesc că mi-ați cântat atât de minunat vara, când toți copacii erau atât de verzi și soarele se încălzea atât de frumos!
Și și-a plecat capul pe pieptul păsării, dar deodată s-a speriat - ceva a bătut înăuntru. Bătea inima păsării: nu a murit, ci doar s-a înțepenit de frig, dar acum s-a încălzit și a prins viață.
Toamna, rândunelele zboară spre clime mai calde, iar dacă una dintre ele întârzie, va îngheța de frig, va cădea moartă la pământ și va fi acoperită cu zăpadă rece.
Fata a tremurat peste tot de frică - pasărea, până la urmă, era doar un uriaș în comparație cu pruncul - dar cu toate acestea și-a adunat curaj, a înfășurat și mai mult rândunica, apoi a fugit și a adus o frunză de mentă, cu care a acoperit. ea însăși în loc de o pătură și a acoperit cu ea capul păsării.
În noaptea următoare Thumbelina și-a făcut din nou încet drum spre rândunica. Pasărea prinsese deja complet la viață, doar că era încă foarte slabă și abia deschidea ochii să se uite la fata care stătea în fața ei cu o bucată de putregai în mâini - nu avea alt felinar.
Mulțumesc, micuțule! spuse rândunica bolnavă. - M-am încălzit atât de frumos. În curând mă voi recupera complet și mă voi vindeca din nou la soare.
Ah, - spuse fata, - acum e atât de frig, ninge! Stai în patul tău cald, eu am grijă de tine.
Și Thumbelina a adus apă păsării într-o petală de floare. Rândunica a băut și i-a spus fetei că și-a rănit aripa pe un tuf de spini și, prin urmare, nu a putut zbura cu alte rândunele în clime mai calde. Cum a căzut la pământ și... da, nu și-a amintit nimic altceva și nu știa cum a ajuns aici.
Toată iarna locuia aici o rândunică, iar Thumbelina avea grijă de ea. Nici cârtița, nici șoarecele de câmp nu știau nimic despre asta - nu le plăceau deloc păsările.
Când a venit primăvara și soarele s-a încălzit, rândunica și-a luat rămas bun de la fată, iar Thumbelina a împins gaura pe care o făcuse alunița.
Soarele se încălzea atât de frumos, iar rândunica a întrebat dacă fata ar vrea să meargă cu ea - lasă-l să stea pe spate și vor zbura în pădurea verde! Dar Thumbelina nu a vrut să părăsească șoarecele de câmp – știa că bătrâna va fi foarte supărată.
Nu! – i-a spus fata randunica.
La revedere, la revedere, dragă copil amabil! – spuse rândunica și zbură în soare.
Thumbelina a avut grijă de ea și până și lacrimi i-au curățat în ochi - chiar s-a îndrăgostit de biata pasăre.
Qui-vit, qui-vit! - a ciripit pasărea și a dispărut în pădurea verde. Fata era foarte tristă. Nu avea deloc voie să iasă la soare, iar câmpul de cereale era atât de plin de spice înalte și groase, încât a devenit o pădure deasă pentru bietul prunc.
Vara va trebui să vă pregătiți zestrea! îi spuse şoarecele de câmp. S-a dovedit că un vecin plictisitor într-o haină de catifea a cortes o fată.
Este necesar să ai din belșug de toate, iar apoi te vei căsători cu o aluniță și nu vei avea nevoie de nimic!
Iar fata a trebuit să toarcă zile întregi, iar șoarecele bătrân a angajat patru păianjeni pentru țesut, iar ei au muncit zi și noapte.
În fiecare seară, cârtița venea să-l viziteze pe șoarecele de câmp și nu făcea decât să vorbească despre cât de curând se va încheia vara, soarele nu mai ardea așa pământul - altfel devenise complet ca o piatră - și apoi jucau un nuntă. Dar fata nu era deloc fericită: nu-i plăcea alunița plictisitoare. În fiecare dimineață la răsărit și în fiecare seară la apus, Thumbelina mergea în pragul găurii șoricelului; uneori vântul despărțea vârfurile urechilor și ea reuși să vadă o bucată de cer albastru. „Ce lumină, ce bine este acolo, în sălbăticie!” - s-a gândit fata și și-a amintit de rândunica; i-ar plăcea foarte mult să vadă pasărea, dar rândunica nu se vedea nicăieri: trebuie să fi zburat acolo, departe, departe, în pădurea verde!
Până în toamnă, Thumbelina își pregătise toată zestrea.
Nunta ta este peste o luna! îi spuse şoarecele de câmp fetei.
Dar copilul a plâns și a spus că nu vrea să se căsătorească cu o aluniță plictisitoare.
Trivia! spuse bătrânul șoarece. - Doar nu fi capricios, altfel te mușc - vezi ce dinte alb am? Vei avea un soț minunat. Regina însăși nu are o haină de catifea ca a lui! Da, iar în bucătărie și în pivniță nu e goală! Mulțumesc lui Dumnezeu pentru un astfel de soț!
A venit ziua nunții. Alunița a venit pentru fată. Acum trebuia să-l urmeze în gaura lui, să trăiască acolo, adânc sub pământ, și să nu iasă niciodată la soare, pentru că alunița nu-l putea suporta! Și i-a fost atât de greu bietului copil să-și ia rămas bun de la soarele roșu pentru totdeauna! Cu un șoarece de câmp, ea mai putea să-l admire cel puțin ocazional.
Și Thumbelina a ieșit să se uite pentru ultima oară la soare. Pâinea fusese deja luată de pe câmp și iarăși ieșeau din pământ doar tulpini goale și ofilite. Fata s-a îndepărtat de uşă şi şi-a întins mâinile spre soare:
La revedere, soare strălucitor, la revedere!
Apoi a îmbrățișat cu brațele o floare roșie mică care a crescut aici și i-a spus:
Închină-te de la mine în fața scumpei rândunice dacă o vezi!
Qui-vit, qui-vit! răsună brusc peste capul ei.
Thumbelina ridică privirea și văzu o rândunica zburând pe lângă. Rândunica a văzut-o și ea pe fată și a fost foarte fericită, iar fata a început să plângă și i-a spus rândunica că nu vrea să se căsătorească cu o aluniță urâtă și să trăiască cu el în adâncul pământului, unde soarele nu va privi niciodată.
Iarna rece va veni curând, - zise rândunica, - și voi zbura departe, departe, spre ținuturi calde. Vrei să zbori cu mine? Poți să te așezi pe spatele meu - doar te leagă strâns cu o centură - și vom zbura cu tine departe de alunița urâtă, mult dincolo de mările albastre, spre ținuturi calde, unde soarele strălucește mai puternic, unde este mereu vară și flori minunate infloresc! Zboară cu mine, scumpule! Mi-ai salvat viața când înghețam într-o gaură întunecată și rece.
Da, da, voi zbura cu tine! - spuse Thumbelina, s-a așezat pe spatele păsării, și-a sprijinit picioarele pe aripile ei întinse și s-a legat strâns cu o curea de cea mai mare pană.
Rândunica se ridică ca o săgeată și zbură peste pădurile întunecate, peste mările albastre și munti inalti acoperit cu zăpadă. Era pasiune, ce frig; Thumbelina s-a îngropat complet în penele calde ale rândunica și și-a scos capul doar ca să admire toate deliciile pe care le-a întâlnit pe drum.
Dar aici sunt climele mai calde! Aici soarele strălucea mult mai puternic, iar lângă șanțuri și gard viu creșteau struguri verzi și negri. Lămâile și portocalele se coaceau în păduri, se simțea un miros de mirt și mentă parfumată, iar copii drăguți alergau pe poteci și prindeau fluturi mari colorați. Dar rândunica zbura din ce în ce mai departe și cu cât mai departe, cu atât mai bine. Pe malul unui frumos lac albastru, printre copaci verzi și creț, stătea un străvechi palat de marmură albă. Viță de vie se împleteau în jurul coloanelor înalte, iar deasupra, sub acoperiș, erau modelate cuiburi de rândunele. Într-una dintre ele locuia o rândunică care a adus-o pe Thumbelina.
Aici este casa mea! – spuse rândunica. - Și tu alegi tu mai jos câteva floare frumoasa, te voi pune in ea, si te vei vindeca minunat!
Asta ar fi bine! – spuse bebelușul și bătu din palme.
Dedesubt se aflau bucăți mari de marmură - era vârful unei coloane care a căzut și s-a rupt în trei bucăți, flori mari albe au crescut între ele. Rândunica a coborât și a așezat fata pe una dintre petalele largi. Dar ce minune! În chiar cupa florii stătea un omuleț, alb și transparent, parcă făcut din cristal. Purta o coroană minunată de aur pe cap, aripi strălucitoare fluturau în spatele umerilor lui, iar el însuși nu era mai mare decât Thumbelina.
Era un elf. În fiecare floare trăiește un spiriduș, băiat sau fată, iar cel care stătea lângă Thumbelina era însuși regele elfilor.
O, ce bun este! i-a soptit Degetul mare randunica.
Micul rege a fost destul de speriat la vederea randunica. Era atât de mic, de blând, iar ea i se părea doar un monstru. Dar a fost foarte bucuros să ne vadă copilul - nu văzuse niciodată o fată atât de drăguță! Și și-a scos coroana de aur, i-a pus-o pe capul Thumbelinei și a întrebat-o cum o cheamă și dacă vrea să-i fie soție, regina spiridușilor și regina florilor? Acesta este atât de soț! Nu ca fiul unei broaște râioase sau al aluniței într-o haină de catifea! Iar fata a fost de acord. Apoi spiridușii au zburat din fiecare floare - băieți și fete - atât de drăguți încât este pur și simplu minunat! Toți i-au adus cadouri Thumbelina. Cea mai bună a fost o pereche de aripi transparente de libelule. Erau atașați de spatele fetiței, iar și ea putea acum să zboare din floare în floare! A fost ceva bucurie! Și rândunica s-a așezat sus în cuibul ei și le-a cântat cât a putut de bine. Dar ea însăși era foarte tristă: la urma urmei, s-a îndrăgostit profund de fată și și-ar dori să nu se despartă niciodată de ea.
A fost odată o femeie; își dorea foarte mult să aibă un copil, dar de unde să-l ia? Așa că s-a dus la o vrăjitoare bătrână și i-a spus:
Îmi doresc atât de mult să am un copil; imi poti spune de unde il pot lua?
De la ce! – spuse vrăjitoarea. - Iată un bob de orz pentru tine; acesta nu este un simplu bob, nici unul dintre cele pe care țăranii le seamănă pe câmp sau le aruncă găinilor; pune-l într-un ghiveci cu flori - vei vedea ce se întâmplă!
Mulțumesc! – spuse femeia și i-a dat vrăjitoarei douăsprezece aptitudini; apoi s-a dus acasă, a sădit un bob de orz într-un ghiveci de flori și dintr-o dată a crescut o floare mare, minunată, ca o lalea, dar petalele ei erau încă strâns comprimate, ca ale unui mugur nedeschis.
Ce floare glorioasă! – spuse femeia și sărută frumoasele petale colorate.
Ceva a declanșat și floarea a înflorit. Era exact la fel ca o lalea, dar în cupa în sine, pe un scaun verde, stătea o fetiță micuță. Era atât de delicată, mică, înaltă de doar un centimetru și i-au numit Thumbelina.
O coajă de nucă lăcuită strălucitoare era leagănul ei, violetele albastre salteaua și o petală de trandafir pătura; în acest leagăn era întinsă noaptea, iar ziua se juca pe masă. Femeia a pus o farfurie cu apă pe masă, iar pe marginea farfurii a pus o coroană de flori; tulpini lungi de flori se scăldau în apă, iar chiar pe margine plutea o petală mare de lalele. Pe ea, Thumbelina putea trece de la o parte la alta a farfurii; în loc de vâsle avea două păr de cal alb. A fost totul minunat, ce frumos! Thumbelina putea să cânte și ea și nimeni nu auzise vreodată o voce atât de blândă și frumoasă!
Într-o noapte, când stătea întinsă în leagăn, o broască uriașă s-a târât prin geamul spart, udă, urâtă! A sărit direct pe masă, unde dormea sub petala de trandafir a Thumbelinei.
Iată soția fiului meu! – spuse broasca, a luat coaja de nucă cu fata și a sărit pe fereastră în grădină.
Un râu mare și lat curgea acolo; lângă țărm era mlaștină și vâscoasă; aici, în noroi, broasca râioasă locuia cu fiul său. Wu! Ce era și el, urât, urât! Exact mami.
Coax, coaxial, brekke-ke-keks! - tot ce a putut spune când a văzut pe scurt o firimitură minunată.
Taci tu! Ea se va trezi, poate, și va fugi de noi, - a spus bătrâna broasca. - E mai ușor decât puful de lebădă! Să o aruncăm în mijlocul râului pe o frunză largă de nufăr - la urma urmei, aceasta este o insulă întreagă pentru o astfel de firimitură, ea nu va scăpa de acolo, dar deocamdată ne vom curăța cuibul acolo jos. La urma urmei, trăiești în ea și trăiești.
Mulți nuferi creșteau în râu; frunzele lor late şi verzi pluteau la suprafaţa apei. Cea mai mare frunză era cea mai îndepărtată de țărm; o broască râioasă a înotat până la această frunză și a pus acolo o coajă de nucă cu o fată.
Bietul prunc s-a trezit dis-de-dimineață, a văzut unde se află și a plâns amar: era apă din toate părțile și nu avea cum să ajungă pe uscat!
Și broasca bătrână s-a așezat dedesubt, în noroi, și și-a curățat locuința cu stuf și nuferi galbeni - a fost necesar să înfrumusețeze totul pentru tânăra noră! Apoi a înotat cu fiul ei urât până la frunza unde stătea Thumbelina, pentru a-și lua în primul rând patul frumos și a-l pune în dormitorul miresei. Broasca bătrână s-a ghemuit foarte jos în apă în fața fetei și a spus:
Iată-l pe fiul meu, viitorul tău soț! Vei trăi glorios cu el în noroiul nostru.
Coax, coaxial, brekke-ke-keks! – doar fiul putea spune.
Au luat un pat frumos și au plecat cu el, iar fata a rămas singură pe o frunză verde și a plâns amar, amar, - nu voia deloc să trăiască cu o broască râioasă și să se căsătorească cu fiul lui urât. Peștișorul care înota sub apă trebuie să fi văzut broasca cu fiul ei și să fi auzit ce spunea, pentru că toată lumea și-a scos capul din apă pentru a se uita la mica mireasă. Și când au văzut-o, le-a părut teribil de rău că o fetiță atât de drăguță a fost nevoită să locuiască cu o broască râioasă bătrână în noroi. Nu se intampla asta! Peștii s-au înghesuit dedesubt, la tulpina pe care era ținută frunza, și l-au roade repede cu dinții; frunza cu fata a înotat în aval, mai departe, mai departe... Acum broasca râioasă n-ar ajunge niciodată din urmă cu pruncul!
Thumbelina a înotat pe lângă diferite locuri fermecătoare, iar păsărelele care stăteau în tufișuri, văzând-o, cântau:
Ce fata draguta!
Și frunza a plutit și a plutit, iar acum Thumbelina a ajuns în străinătate. O molie albă frumoasă flutura în jurul ei tot timpul și în cele din urmă s-a așezat pe o frunză - îi plăcea foarte mult Thumbelina! Și era îngrozitor de fericită: broasca cea urâtă nu o putea ajunge din urmă acum și totul în jur era atât de frumos! Soarele a ars ca aurul pe apă! Thumbelina și-a scos cureaua, a legat un capăt în jurul unei molii și l-a legat pe celălalt de frunză, iar frunza a plutit și mai repede.
Un cocoș a zburat pe lângă ea, a văzut-o pe fată, a apucat-o de talia subțire cu o labă și a dus-o la un copac, iar frunza verde a înotat mai departe, și cu ea o molie, pentru că era legată și nu se putea elibera.
O, cât de speriat s-a înspăimântat bietul când gândacul a apucat-o și a zburat cu ea în copac! Îi părea rău în special de molia drăguță, pe care o legase de o frunză: acum ar fi trebuit să moară de foame dacă nu se putea elibera. Dar durerea nu a fost suficientă pentru Maybug.
El s-a așezat cu bebelușul pe cea mai mare frunză verde, i-a hrănit cu suc dulce de flori și a spus că e atât de drăguță, deși nu seamănă deloc cu haranul.
Apoi au fost vizitați de alți gândaci de mai care trăiau pe același copac. S-au uitat la fată din cap până în picioare, iar gândacii tineri și-au clătinat antenele și au spus:
Are doar două picioare! Păcat de urmărit!
Nu are mustață!
Ce talie mică are! Fi! Ea este ca o persoană! Ce urât! – spuse într-un glas toate gândacii femele.
Thumbelina a fost drăguță! Maybug, care a adus-o, i-a plăcut și ea foarte mult la început, iar apoi deodată a constatat că este urâtă și nu mai vrea să o țină - las-o să meargă unde vrea. A zburat cu ea din copac și a plantat-o pe un mușețel. Apoi fata a început să plângă cât de urâtă era: nici măcar gândacii de mai nu au vrut să o țină! Dar, de fapt, ea era cea mai fermecătoare creatură: fragedă, limpede, ca o petală de trandafir.
Toată vara Thumbelina a trăit singură în pădure. Și-a țesut un leagăn și l-a atârnat sub o frunză mare de brusture, unde ploaia nu putea ajunge la ea. Copilul a mâncat polen dulce de flori și a băut roua pe care a găsit-o pe frunze în fiecare dimineață. Aşa au trecut vara şi toamna; dar acum era iarnă, lungă și rece. Toate păsările cântătoare s-au împrăștiat, tufișurile și florile s-au ofilit, frunza mare de brusture sub care trăia Thumbelina s-a îngălbenit, s-a uscat și s-a ghemuit într-un tub. Bebelușul îngheța de frig: rochia îi era toată ruptă și era atât de mică, de fragedă
Îngheață, și atât! A început să ningă și fiecare fulg de nea era pentru ea la fel ca o lopată întreagă de zăpadă pentru noi; suntem mari, iar ea avea doar un centimetru! Se înveli într-o frunză uscată, dar nu se încălzea deloc, iar sărmana ea însăși tremura ca o frunză.
Lângă pădure, unde a căzut, se întindea un câmp mare; pâinea fusese culesă de mult, numai tulpini goale și uscate ieșeau din pământul înghețat; pentru Thumbelina era o pădure întreagă. Wow! Cum a tremurat de frig! Și atunci bietul a venit la ușa șoarecelui de câmp; ușa era o mică gaură, acoperită cu tulpini uscate și fire de iarbă. Șoarecele de câmp trăia în căldură și mulțumire: toate hambarele erau pline de boabe de pâine; bucataria si camara erau pline de provizii! Thumbelina a stat la ușă ca o cerșetoare și a cerut o bucată de bob de orz - de două zile nu mai mâncase nimic!
Oh, săracul! – spuse şoarecele de câmp: era, în esenţă, o bătrână bună. - Vino aici, încălzește-te și mănâncă cu mine!
Fetei îi plăcea șoarecele, iar șoarecele a spus:
Poți trăi cu mine toată iarna, doar curăță-mi bine camerele și spune-mi povești - sunt un mare vânător de ele.
Și Thumbelina a început să facă tot ce i-a poruncit șoarecele și s-a vindecat perfect.
În curând, poate, vom avea oaspeți, - a spus odată șoarecele de câmp. Vecinul meu mă vizitează de obicei o dată pe săptămână. Încă trăiește mult mai bine decât mine: are săli imense și umblă într-o haină minunată de catifea. Dacă te-ai putea căsători cu el! Ai fi trăit din glorie! Singura problemă este că el este orb și nu te poate vedea; dar îi spui cele mai bune povești pe care le cunoști.
Dar fetei nu i-a păsat suficient de toate acestea: nu voia deloc să se căsătorească cu un vecin - la urma urmei, era o aluniță. A venit foarte curând să viziteze șoarecele de câmp. Adevărat, purta o haină de catifea neagră, era foarte bogat și învățat; după spusele șoarecelui de câmp, camera lui era de douăzeci de ori mai mare decât a ei, dar nu-i plăcea deloc soarele, nici florile frumoase și vorbea foarte rău despre ele – nu le văzuse niciodată. Fata a trebuit să cânte și a cântat două cântece: „Câmbăta, zboară, zboară” și „Un călugăr rătăcește prin pajiști”, atât de dulce încât cârtița s-a îndrăgostit cu adevărat de ea. Dar nu a spus niciun cuvânt - era un domn atât de calm și respectabil.
Cârtița săpase recent o galerie lungă sub pământ, de la locuința lui până la ușa șoarecelui de câmp și a permis șoarecelui și fetei să meargă în această galerie atât timp cât au vrut. Cârtița a cerut doar să nu se teamă de pasărea moartă care zăcea acolo. Era o pasăre adevărată, cu pene, cu cioc; trebuie să fi murit recent, la începutul iernii, și a fost îngropată în pământ exact acolo unde cârtița își săpase galeria.
Cârtița a luat un lucru putred în gură - la urma urmei, în întuneric era ca o lumânare și a mers înainte, luminând galeria lungă și întunecată. Când au ajuns la locul unde zăcea pasărea moartă, cârtița a făcut o gaură în tavanul de pământ cu nasul său lat, iar lumina zilei s-a filtrat prin galerie. Chiar în mijlocul galeriei zăcea o rândunică moartă; aripile frumoase erau lipite strâns de corp, picioarele și capul erau ascunse în pene; biata pasăre trebuie să fi murit de frig. Fata i-a părut teribil de rău pentru ea, îi plăcea foarte mult aceste păsări drăguțe, care îi cântau atât de minunat toată vara, dar cârtița a împins pasărea cu laba lui scurtă și a spus:
Nu mai fluiera! Ce soartă amară să te naști pasăre! Slavă Domnului că copiii mei nu au de ce să se teamă de asta! O astfel de pasăre știe doar să ciripească - inevitabil vei îngheța iarna!
Da, da, este adevărat, este plăcut să auzi cuvinte inteligente”, a spus șoarecele de câmp. - La ce folosește acest tweet? Ce îi aduce păsării? Frig și foame iarna? Multe, nimic de spus!
Thumbelina nu a spus nimic, dar când cârtița și șoarecele au întors spatele pasării, aceasta s-a aplecat spre ea, și-a despărțit penele și a sărutat-o drept pe ochii închiși. „Poate că acesta este cel care a cântat atât de minunat vara! – gândi fata. „Câtă bucurie mi-ai adus, dragă, pasăre bună!”
Cârtița a astupat din nou gaura din tavan și a escortat doamnele înapoi. Dar fata nu putea dormi noaptea. Ea s-a ridicat din pat, a țesut un covor mare și glorios din fire uscate de iarbă, l-a dus în galerie și a învelit pasărea moartă în el; apoi a găsit puf de la un șoarece de câmp și a acoperit toată rândunica cu el, ca să fie mai cald să se întindă pe pământul rece.
Adio, dragă pasăre, spuse Thumbelina. - La revedere! Vă mulțumesc că mi-ați cântat atât de minunat vara, când toți copacii erau atât de verzi și soarele se încălzea atât de frumos!
Și și-a plecat capul pe pieptul păsării, dar deodată s-a speriat - ceva a bătut înăuntru. Bătea inima păsării: nu a murit, ci doar s-a înțepenit de frig, dar acum s-a încălzit și a prins viață.
Toamna, rândunelele zboară spre clime mai calde, iar dacă una dintre ele întârzie, va îngheța de frig, va cădea moartă la pământ și va fi acoperită cu zăpadă rece.
Fata a tremurat peste tot de frică - pasărea, până la urmă, era doar un uriaș în comparație cu pruncul - dar cu toate acestea și-a adunat curaj, a înfășurat și mai mult rândunica, apoi a fugit și a adus o frunză de mentă, cu care a acoperit. ea însăși în loc de o pătură și a acoperit cu ea capul păsării.
În noaptea următoare Thumbelina și-a făcut din nou încet drum spre rândunica. Pasărea prinsese deja complet la viață, doar că era încă foarte slabă și abia deschidea ochii să se uite la fata care stătea în fața ei cu o bucată de putregai în mâini - nu avea alt felinar.
Mulțumesc, micuțule! spuse rândunica bolnavă. - M-am încălzit atât de frumos. În curând mă voi recupera complet și mă voi vindeca din nou la soare.
Ah, - spuse fata, - acum e atât de frig, ninge! Stai în patul tău cald, eu am grijă de tine.
Și Thumbelina a adus apă păsării într-o petală de floare. Rândunica a băut și i-a spus fetei că și-a rănit aripa pe un tuf de spini și, prin urmare, nu a putut zbura cu alte rândunele în clime mai calde. Cum a căzut la pământ și... da, nu și-a amintit nimic altceva și nu știa cum a ajuns aici.
Toată iarna locuia aici o rândunică, iar Thumbelina avea grijă de ea. Nici cârtița, nici șoarecele de câmp nu știau nimic despre asta - nu le plăceau deloc păsările.
Când a venit primăvara și soarele s-a încălzit, rândunica și-a luat rămas bun de la fată, iar Thumbelina a împins gaura pe care o făcuse alunița.
Soarele se încălzea atât de frumos, iar rândunica a întrebat dacă fata ar vrea să meargă cu ea - lasă-l să stea pe spate și vor zbura în pădurea verde! Dar Thumbelina nu a vrut să părăsească șoarecele de câmp – știa că bătrâna va fi foarte supărată.
Nu! – i-a spus fata randunica.
La revedere, la revedere, dragă copil amabil! – spuse rândunica și zbură în soare.
Thumbelina a avut grijă de ea și până și lacrimi i-au curățat în ochi - chiar s-a îndrăgostit de biata pasăre.
Qui-vit, qui-vit! - a ciripit pasărea și a dispărut în pădurea verde. Fata era foarte tristă. Nu avea deloc voie să iasă la soare.
mic, iar câmpul de cereale era atât de plin de spice înalte și groase de porumb, încât a devenit o pădure deasă pentru bietul prunc.
Vara va trebui să vă pregătiți zestrea! îi spuse şoarecele de câmp. S-a dovedit că un vecin plictisitor într-o haină de catifea a cortes o fată.
Este necesar să ai din belșug de toate, iar apoi te vei căsători cu o aluniță și nu vei avea nevoie de nimic!
Iar fata a trebuit să toarcă zile întregi, iar șoarecele bătrân a angajat patru păianjeni pentru țesut, iar ei au muncit zi și noapte.
În fiecare seară, cârtița venea să-l viziteze pe șoarecele de câmp și nu făcea decât să vorbească despre cât de curând se va încheia vara, soarele nu mai ardea așa pământul - altfel devenise complet ca o piatră - și apoi jucau un nuntă. Dar fata nu era deloc fericită: nu-i plăcea alunița plictisitoare. În fiecare dimineață la răsărit și în fiecare seară la apus, Thumbelina mergea în pragul găurii șoricelului; uneori vântul despărțea vârfurile urechilor și ea reuși să vadă o bucată de cer albastru. „Ce lumină, ce bine este acolo, în sălbăticie!” - s-a gândit fata și și-a amintit de rândunica; i-ar plăcea foarte mult să vadă pasărea, dar rândunica nu se vedea nicăieri: trebuie să fi zburat acolo, departe, departe, în pădurea verde!
Până în toamnă, Thumbelina își pregătise toată zestrea.
Nunta ta este peste o luna! îi spuse şoarecele de câmp fetei.
Dar copilul a plâns și a spus că nu vrea să se căsătorească cu o aluniță plictisitoare.
Trivia! spuse bătrânul șoarece. - Doar nu fi capricios, altfel te mușc - vezi ce dinte alb am? Vei avea un soț minunat. Regina însăși nu are o haină de catifea ca a lui! Da, iar în bucătărie și în pivniță nu e goală! Mulțumesc lui Dumnezeu pentru un astfel de soț!
A venit ziua nunții. Alunița a venit pentru fată. Acum trebuia să-l urmeze în gaura lui, să trăiască acolo, adânc sub pământ, și să nu iasă niciodată la soare, pentru că alunița nu-l putea suporta! Și i-a fost atât de greu bietului copil să-și ia rămas bun de la soarele roșu pentru totdeauna! Cu un șoarece de câmp, ea mai putea să-l admire cel puțin ocazional.
Și Thumbelina a ieșit să se uite pentru ultima oară la soare. Pâinea fusese deja luată de pe câmp și iarăși ieșeau din pământ doar tulpini goale și ofilite. Fata s-a îndepărtat de uşă şi şi-a întins mâinile spre soare:
La revedere, soare strălucitor, la revedere!
Apoi a îmbrățișat cu brațele o floare roșie mică care a crescut aici și i-a spus:
Închină-te de la mine în fața scumpei rândunice dacă o vezi!
Qui-vit, qui-vit! răsună brusc peste capul ei.
Thumbelina ridică privirea și văzu o rândunica zburând pe lângă. Rândunica a văzut-o și ea pe fată și a fost foarte fericită, iar fata a început să plângă și i-a spus rândunica că nu vrea să se căsătorească cu o aluniță urâtă și să trăiască cu el în adâncul pământului, unde soarele nu va privi niciodată.
Iarna rece va veni curând, - zise rândunica, - și voi zbura departe, departe, spre ținuturi calde. Vrei să zbori cu mine? Poți să te așezi pe spatele meu - doar te leagă strâns cu o centură - și vom zbura cu tine departe de alunița urâtă, mult dincolo de mările albastre, spre ținuturi calde, unde soarele strălucește mai puternic, unde este mereu vară și flori minunate infloresc! Zboară cu mine, scumpule! Mi-ai salvat viața când înghețam într-o gaură întunecată și rece.
Da, da, voi zbura cu tine! - spuse Thumbelina, s-a așezat pe spatele păsării, și-a sprijinit picioarele pe aripile ei întinse și s-a legat strâns cu o curea de cea mai mare pană.
Rândunica s-a aruncat ca o săgeată și a zburat peste păduri întunecate, peste mări albastre și peste munți înalți acoperiți de zăpadă. Era pasiune, ce frig; Thumbelina s-a îngropat complet în penele calde ale rândunica și și-a scos capul doar ca să admire toate deliciile pe care le-a întâlnit pe drum.
Dar aici sunt climele mai calde! Aici soarele strălucea mult mai puternic, iar lângă șanțuri și gard viu creșteau struguri verzi și negri. Lămâile și portocalele se coaceau în păduri, se simțea un miros de mirt și mentă parfumată, iar copii drăguți alergau pe poteci și prindeau fluturi mari colorați. Dar rândunica zbura din ce în ce mai departe și cu cât mai departe, cu atât mai bine. Pe malul unui frumos lac albastru, printre copaci verzi și creț, stătea un străvechi palat de marmură albă. Viță de vie se împleteau în jurul coloanelor înalte, iar deasupra, sub acoperiș, erau modelate cuiburi de rândunele. Într-una dintre ele locuia o rândunică care a adus-o pe Thumbelina.
Aici este casa mea! – spuse rândunica. - Și îți alegi o floare frumoasă mai jos, te voi planta în ea, și te vei vindeca de minune!
Asta ar fi bine! – spuse bebelușul și bătu din palme.
Dedesubt se aflau bucăți mari de marmură - era vârful unei coloane care a căzut și s-a rupt în trei bucăți, flori mari albe au crescut între ele. Rândunica a coborât și a așezat fata pe una dintre petalele largi. Dar ce minune! În chiar cupa florii stătea un omuleț, alb și transparent, parcă făcut din cristal. Purta o coroană minunată de aur pe cap, aripi strălucitoare fluturau în spatele umerilor lui, iar el însuși nu era mai mare decât Thumbelina.
Era un elf. În fiecare floare trăiește un spiriduș, băiat sau fată, iar cel care stătea lângă Thumbelina era însuși regele elfilor.
O, ce bun este! i-a soptit Degetul mare randunica.
Micul rege a fost destul de speriat la vederea randunica. Era atât de mic, de blând, iar ea i se părea doar un monstru. Dar a fost foarte bucuros să ne vadă copilul - nu văzuse niciodată o fată atât de drăguță! Și și-a scos coroana de aur, i-a pus-o pe capul Thumbelinei și a întrebat-o cum o cheamă și dacă vrea să-i fie soție, regina spiridușilor și regina florilor? Acesta este atât de soț! Nu ca fiul unei broaște râioase sau al aluniței într-o haină de catifea! Iar fata a fost de acord. Apoi spiridușii au zburat din fiecare floare - băieți și fete - atât de drăguți încât este pur și simplu minunat! Toți i-au adus cadouri Thumbelina. Cea mai bună a fost o pereche de aripi transparente de libelule. Erau atașați de spatele fetiței, iar și ea putea acum să zboare din floare în floare! A fost ceva bucurie! Și rândunica s-a așezat sus în cuibul ei și le-a cântat cât a putut de bine.
Pagina 1 din 3
A fost odată o femeie; își dorea foarte mult să aibă un copil, dar de unde să-l ia? Așa că s-a dus la o vrăjitoare bătrână și i-a spus:
- Îmi doresc atât de mult să am un copil; imi poti spune de unde il pot lua?
- De la ce! – spuse vrăjitoarea. - Iată un bob de orz pentru tine; nu este vorba doar de cereale, nu de genul pe care țăranii seamănă pe câmp sau le aruncă găinilor; pune-l într-un ghiveci cu flori - vei vedea ce se întâmplă!
- Mulțumiri! – spuse femeia și i-a dat vrăjitoarei douăsprezece aptitudini; apoi s-a dus acasă, a sădit un bob de orz într-un ghiveci de flori și imediat a crescut o floare mare minunată, foarte asemănătoare unei lalele, dar petalele ei erau strâns comprimate, ca ale unui mugur nedeschis. 
- Ce floare glorioasă! – spuse femeia și sărută pe frumoasele – roșii cu vene galbene – petale.
Ceva a declanșat și floarea a înflorit. S-a dovedit a fi o lalea adevărată, dar o fată micuță stătea pe un scaun verde în ceașca în sine. Era atât de delicată, mică, înaltă de doar un centimetru, așa că i-au numit-o Thumbelina.
O coajă de nucă lăcuită strălucitoare îi servia drept leagăn, violetele albastre pentru o saltea și o petală de trandafir pentru o pătură; în acest leagăn era întinsă noaptea, iar ziua se juca pe masă. Femeia a pus o farfurie cu apă pe masă și a așezat o coroană de flori pe marginile farfurii; tulpini lungi de flori se scăldau în apă, iar chiar pe margine plutea o petală mare de lalele. 
Pe ea, Thumbelina putea trece de la o parte la alta a farfurii; în loc de vâsle avea două păr de cal alb. A fost totul minunat, ce frumos! Thumbelina putea să cânte și ea, nimeni nu auzise vreodată o voce atât de blândă, frumoasă!
Într-o noapte, când stătea întinsă în leagăn, o broască uriașă a sărit prin geamul spart, udă, urâtă! A sărit pe masă, unde dormea sub petala de trandafir a Thumbelinei.
- Iată soția fiului meu! – spuse broasca, a luat coaja de nucă cu fata și a sărit pe fereastră în grădină.
Un râu mare și lat curgea acolo; lângă țărm era mlaștină și vâscoasă; aici, în noroi, trăia o broască râioasă cu un fiu. Wu! Ce era și el, urât, urât! Exact mami.
- Coax, coax, brekke-ke-keks! a fost tot ce a putut spune când a văzut firimitura minunată în coajă de nucă.
- Liniște-te! Și atunci se va trezi și va fugi de noi, - a spus bătrâna broască râioasă. - E mai ușor decât puful de lebădă! Să o aruncăm în mijlocul râului pe o frunză largă de nufăr - la urma urmei, aceasta este o insulă întreagă pentru o astfel de firimitură, de acolo nu va scăpa, dar deocamdată ne vom curăța cuibul acolo jos. La urma urmei, trăiești în ea și trăiești. 
Mulți nuferi creșteau în râu; frunzele lor late şi verzi pluteau la suprafaţa apei. Cea mai mare frunză era cea mai îndepărtată de țărm; o broască râioasă a înotat până la această frunză și a pus acolo o coajă de nucă cu o fată.
Bietul prunc s-a trezit dis-de-dimineață, a văzut unde se află și a plâns amar: era apă din toate părțile și nu avea cum să ajungă pe uscat!
Și broasca bătrână s-a așezat dedesubt, în noroi, și și-a curățat locuința cu stuf și nuferi galbeni - a fost necesar să înfrumusețeze totul pentru tânăra noră! Apoi a înotat cu fiul ei urât până la frunza unde stătea Thumbelina, pentru a-și lua, în primul rând, patul ei drăguț și a-l pune în dormitorul miresei. Broasca bătrână s-a ghemuit foarte jos în apă în fața fetei și a spus:
- Iată-l pe fiul meu, viitorul tău soț! Vei trăi glorios cu el în noroiul nostru. - Coax, coax, brekke-ke-keks! – doar fiul putea spune.
Au luat un pat frumos și au plecat cu el, iar fata a rămas singură pe o frunză verde și a plâns amar - nu voia deloc să trăiască cu o broască râioasă urâtă și să se căsătorească cu fiul său urât. Peștișorul care înota sub apă trebuie să fi văzut broasca și fiul și au auzit ce spuneau, pentru că toți și-au scos capul din apă pentru a se uita la mireasa mică. Și când au văzut-o, le-a părut teribil de rău că o fetiță atât de drăguță a fost nevoită să locuiască cu o broască râioasă bătrână în noroi. 
Nu se intampla asta! Peștii s-au înghesuit dedesubt, la tulpina pe care era ținută frunza, și l-au roade repede cu dinții; frunza cu fata a înotat în aval, mai departe, mai departe... Acum broasca râioasă n-ar ajunge niciodată din urmă cu pruncul!
Thumbelina a înotat pe lângă țărmurile frumoase, iar păsărelele care stăteau în tufișuri, văzând-o, cântau:
- Ce fata draguta! Și frunza a plutit și a plutit, iar acum Thumbelina a ajuns în străinătate.
O molie albă drăguță a fluturat în jurul ei mult timp și, în cele din urmă, s-a așezat pe o frunză - îi plăcea foarte mult Thumbelina! Și era îngrozitor de fericită: broasca cea urâtă nu o putea ajunge din urmă acum și totul în jur era atât de frumos! Soarele a ars ca aurul pe apă! Thumbelina și-a scos cureaua, a legat un capăt în jurul unei molii și l-a legat pe celălalt de frunză, iar frunza a plutit și mai repede.
Un cocoș a zburat pe lângă ea, a văzut o fată, a apucat-o de talia subțire cu o labă și a dus-o la un copac, iar o frunză verde a plutit pe deasupra și, odată cu ea, o molie. 
- a fost legat de frunză cu o curea.
O, cât de speriat s-a înspăimântat bietul când gândacul a apucat-o și a zburat cu ea în copac! Îi părea rău în special de molia drăguță, pe care o legase de o frunză: acum ar fi trebuit să moară de foame dacă nu se putea elibera. Dar durerea nu a fost suficientă pentru Maybug.
El s-a așezat cu bebelușul pe cea mai mare frunză verde, i-a hrănit cu suc dulce de flori și a spus că e atât de drăguță, deși nu arăta deloc ca un cockchafer.
Apoi au fost vizitați de alți gândaci de mai care trăiau pe același copac. 
S-au uitat la fată din cap până în picioare, iar gândacii tineri și-au clătinat antenele și au spus:
Are doar două picioare! Păcat de urmărit!
- Nu are mustață!
Ce talie mică are! Fi! Ea este ca o persoană! Ce urât! – spuse într-un glas toate gândacii femele.
Thumbelina a fost drăguță! La început i-a plăcut foarte mult și Maybug-ul, care a adus-o, dar când toți cei din jur au început să spună că e urâtă, iar el nu a vrut să o mai țină - lasă-l să plece unde știe. A apucat-o din nou, a zburat de pe copac și a pus-o pe o margaretă. Atunci fata a început să plângă că era atât de urâtă: nici măcar gândacii de mai nu au vrut să o părăsească! Dar, de fapt, era cea mai fermecătoare creatură: tandră, afectuoasă, ca o petală de trandafir.
Toată vara Thumbelina a trăit singură în pădure. Ea și-a țesut un leagăn și l-a atârnat sub o frunză mare de brusture - acolo ploaia nu a putut ajunge la ea, Copilul a mâncat polen dulce de flori și a băut roua pe care a găsit-o pe frunze în fiecare dimineață.
O fetiță micuță, de un centimetru, intră în diverse aventuri: întâlnește o broască de mlaștină, un gândac, o cârtiță... Buna degetul mare salvează de la moarte o rândunică, pentru care o pasăre recunoscătoare o duce pe fată pe ținuturile calde unde trăiesc spiridușii. .
Thumbelina a citit
A fost odată o femeie; își dorea foarte mult să aibă un copil, dar de unde să-l ia? Așa că s-a dus la o vrăjitoare bătrână și i-a spus:
Îmi doresc atât de mult să am un copil; imi poti spune de unde il pot lua?
De la ce! – spuse vrăjitoarea. - Iată un bob de orz pentru tine; acesta nu este un simplu bob, nici unul dintre cele pe care țăranii le seamănă pe câmp sau le aruncă găinilor; pune-l într-un ghiveci cu flori - vei vedea ce se întâmplă!
Mulțumesc! – spuse femeia și i-a dat vrăjitoarei douăsprezece aptitudini; apoi s-a dus acasă, a sădit un bob de orz într-un ghiveci de flori și dintr-o dată a crescut o floare mare, minunată, ca o lalea, dar petalele ei erau încă strâns comprimate, ca ale unui mugur nedeschis.
Ce floare glorioasă! – spuse femeia și sărută frumoasele petale colorate.
Ceva a declanșat și floarea a înflorit. Era exact la fel ca o lalea, dar în cupa în sine o fetiță stătea pe un scaun verde. Era atât de delicată, mică, înaltă de doar un centimetru și i-au numit Thumbelina.
O coajă de nucă lăcuită strălucitoare era leagănul ei, violetele albastre salteaua și o petală de trandafir pătura; în acest leagăn era întinsă noaptea, iar ziua se juca pe masă. Femeia a pus o farfurie cu apă pe masă, iar pe marginea farfurii a pus o coroană de flori; tulpini lungi de flori se scăldau în apă, iar chiar pe margine plutea o petală mare de lalele. Pe ea, Thumbelina putea trece de la o parte la alta a farfurii; în loc de vâsle avea două păr de cal alb. A fost totul minunat, ce frumos! Thumbelina putea să cânte și ea și nimeni nu auzise vreodată o voce atât de blândă și frumoasă!
Într-o noapte, când stătea întinsă în leagăn, o broască uriașă s-a târât prin geamul spart, udă, urâtă! A sărit direct pe masă, unde dormea sub petala de trandafir a Thumbelinei.
Iată soția fiului meu! – spuse broasca, a luat coaja de nucă cu fata și a sărit pe fereastră în grădină.
Un râu mare și lat curgea acolo; lângă țărm era mlaștină și vâscoasă; aici, în noroi, broasca râioasă locuia cu fiul său. Wu! Ce era și el, urât, urât! Exact mami.
Coax, coaxial, brekke-ke-keks! - tot ce a putut spune când a văzut pe scurt o firimitură minunată.
Taci tu! Ea se va trezi, poate, și va fugi de noi, - a spus bătrâna broasca. - E mai ușor decât puful de lebădă! Să o aruncăm în mijlocul râului pe o frunză largă de nufăr - la urma urmei, aceasta este o insulă întreagă pentru o astfel de firimitură, ea nu va scăpa de acolo, dar deocamdată ne vom curăța cuibul acolo jos. La urma urmei, trăiești în ea și trăiești.
Mulți nuferi creșteau în râu; frunzele lor late şi verzi pluteau la suprafaţa apei. Cea mai mare frunză era cea mai îndepărtată de țărm; o broască râioasă a înotat până la această frunză și a pus acolo o coajă de nucă cu o fată.
Bietul prunc s-a trezit dis-de-dimineață, a văzut unde se află și a plâns amar: era apă din toate părțile și nu avea cum să ajungă pe uscat!
Și broasca bătrână s-a așezat dedesubt, în noroi, și și-a curățat locuința cu stuf și nuferi galbeni - a fost necesar să înfrumusețeze totul pentru tânăra noră! Apoi a înotat cu fiul ei urât până la frunza unde stătea Thumbelina, pentru a-și lua, în primul rând, patul ei drăguț și a-l pune în dormitorul miresei. Broasca bătrână s-a ghemuit foarte jos în apă în fața fetei și a spus:
Iată-l pe fiul meu, viitorul tău soț! Vei trăi frumos cu el în noroiul nostru.
Coax, coaxial, brekke-ke-keks! – doar fiul putea spune.
Au luat un pat frumos și au plecat cu el, iar fata a rămas singură pe o frunză verde și a plâns amar, amar - nu voia deloc să trăiască cu o broască râioasă urâtă și să se căsătorească cu fiul său urât. Peștișorul care înota sub apă trebuie să fi văzut broasca cu fiul ei și să fi auzit ce spunea, pentru că toată lumea și-a scos capul din apă pentru a se uita la mica mireasă. Și când au văzut-o, le-a părut teribil de rău că o fată atât de drăguță a fost nevoită să trăiască cu o broască râioasă bătrână în mocirlă. Nu se intampla asta! Peștii s-au înghesuit dedesubt, la tulpina pe care era ținută frunza, și l-au roade repede cu dinții; frunza cu fata a înotat în aval, mai departe, mai departe... Acum broasca râioasă n-ar ajunge niciodată din urmă cu pruncul!
Thumbelina a înotat pe lângă diferite locuri fermecătoare, iar păsărelele care stăteau în tufișuri, văzând-o, cântau:
Ce fata draguta!
Și frunza a plutit și a plutit, iar acum Thumbelina a ajuns în străinătate.
O molie albă frumoasă flutura în jurul ei tot timpul și în cele din urmă s-a așezat pe o frunză - îi plăcea foarte mult Thumbelina! Și era îngrozitor de fericită: broasca cea urâtă nu o putea ajunge din urmă acum și totul în jur era atât de frumos! Soarele a ars ca aurul pe apă! Thumbelina și-a scos cureaua, a legat o molie la un capăt și l-a legat pe celălalt de frunză, iar frunza a plutit și mai repede.
Un gândac de mai a zburat pe lângă ea, a văzut o fată, a apucat-o de talia subțire cu o labă și a dus-o la un copac, iar o frunză verde a înotat mai departe, și cu ea o molie - la urma urmei, era legată și nu s-a putut elibera. .
O, cât de speriat s-a înspăimântat bietul când gândacul a apucat-o și a zburat cu ea în copac! Îi părea rău mai ales pentru fluturele drăguț, pe care l-a legat de o frunză: acum ar fi trebuit să moară de foame dacă nu s-ar putea elibera. Dar durerea nu a fost suficientă pentru Maybug.
El s-a așezat cu bebelușul pe cea mai mare frunză verde, i-a hrănit cu suc dulce de flori și a spus că e atât de drăguță, deși nu seamănă deloc cu haranul.
Apoi au fost vizitați de alți gândaci de mai care trăiau pe același copac. S-au uitat la fată din cap până în picioare, iar gândacii tineri și-au clătinat antenele și au spus:
Are doar două picioare! Păcat de urmărit!
Ce talie mică are! Fi! Ea este ca o persoană! Ce urât! – spuse într-un glas toate gândacii femele.
Thumbelina a fost drăguță! Maybug, care a adus-o, i-a plăcut și ea foarte mult la început, iar apoi deodată a constatat că este urâtă și nu mai vrea să o țină - las-o să meargă unde vrea. A zburat cu ea din copac și a plantat-o pe un mușețel. Atunci fata a început să plângă că era atât de urâtă: nici măcar gândacii de mai nu au vrut să o țină! Dar, de fapt, ea era cea mai fermecătoare creatură: fragedă, limpede, ca o petală de trandafir.
Toată vara Thumbelina a trăit singură în pădure. Ea și-a țesut un leagăn și l-a atârnat sub o frunză mare de brusture - unde ploaia nu putea ajunge la ea. Copilul a mâncat polen dulce de flori și a băut roua pe care a găsit-o pe frunze în fiecare dimineață. Aşa au trecut vara şi toamna; dar acum era iarnă, lungă și rece. Toate păsările cântătoare s-au împrăștiat, tufișurile și florile s-au ofilit, frunza mare de brusture sub care trăia Thumbelina s-a îngălbenit, s-a uscat și s-a ghemuit într-un tub. Bebelușul îngheța de frig: rochia îi era toată ruptă și era atât de mică, fragedă - îngheață, și atât! A început să ningă și fiecare fulg de nea era pentru ea la fel ca o lopată întreagă de zăpadă pentru noi; suntem mari, iar ea avea doar un centimetru! Se înveli într-o frunză uscată, dar nu se încălzea deloc, iar sărmana ea însăși tremura ca o frunză.
Lângă pădure, unde a căzut, se întindea un câmp mare; pâinea fusese culesă de mult, numai tulpini goale și uscate ieșeau din pământul înghețat; pentru Thumbelina era o pădure întreagă. Wow! Cum a tremurat de frig! Și atunci bietul a venit la ușa șoarecelui de câmp; ușa era o mică gaură, acoperită cu tulpini uscate și fire de iarbă. Șoarecele de câmp trăia în căldură și mulțumire: toate hambarele erau pline de boabe de pâine; bucataria si camara erau pline de provizii! Thumbelina a stat la ușă ca o cerșetoare și a cerut o bucată de bob de orz - de două zile nu mai mâncase nimic!
Oh, săracul! – spuse şoarecele de câmp: era, în esenţă, o bătrână bună. - Vino aici, încălzește-te și mănâncă cu mine!
Fetei îi plăcea șoarecele, iar șoarecele a spus:
Poți trăi cu mine toată iarna, doar curăță-mi bine camerele și spune-mi povești - sunt un mare vânător de ele.
Și Thumbelina a început să facă tot ce i-a poruncit șoarecele și s-a vindecat perfect.
În curând, poate, vom avea oaspeți, - a spus odată șoarecele de câmp. Vecinul meu mă vizitează de obicei o dată pe săptămână. Trăiește chiar mai bine decât mine: are săli uriașe și umblă într-o haină minunată de catifea. Dacă te-ai putea căsători cu el! Ai fi trăit din glorie! Singura problemă este că el este orb și nu te poate vedea; dar îi spui cele mai bune povești pe care le cunoști.
Dar fetei nu i-a păsat suficient de toate acestea: nu voia deloc să se căsătorească cu un vecin - la urma urmei, era o aluniță. A venit foarte curând să viziteze șoarecele de câmp. Adevărat, purta o haină de catifea neagră, era foarte bogat și învățat; după spusele șoarecelui de câmp, camera lui era de douăzeci de ori mai mare decât a ei, dar nu-i plăcea deloc soarele sau florile frumoase și vorbea foarte rău despre ele – nu le văzuse niciodată. Fata a trebuit să cânte, iar ea a cântat două melodii: „Cărăbuș, zboară, zboară” și „Un călugăr rătăcește prin poieni”, atât de dulce încât cârtița s-a îndrăgostit de ea. Dar nu a spus niciun cuvânt - era un domn atât de calm și respectabil.
Cârtița a săpat recent o galerie lungă sub pământ de la locuința lui până la ușa șoarecelui de câmp și a permis șoarecelui și fetei să se plimbe prin această galerie cât de mult au vrut. Cârtița a cerut doar să nu se teamă de pasărea moartă care zăcea acolo. Era o pasăre adevărată, cu pene, cu cioc; trebuie să fi murit recent, la începutul iernii, și a fost îngropată în pământ exact acolo unde cârtița își săpase galeria.
Cârtița a luat un lucru putrezit în gură - la urma urmei, în întuneric este ca o lumânare - și a mers înainte, luminând galeria lungă și întunecată. Când au ajuns la locul unde zăcea pasărea moartă, cârtița a făcut o gaură în tavanul de pământ cu nasul său lat, iar lumina zilei s-a filtrat prin galerie. Chiar în mijlocul galeriei zăcea o rândunică moartă; aripile frumoase erau lipite strâns de corp, picioarele și capul erau ascunse în pene; biata pasăre trebuie să fi murit de frig. Fata i-a părut teribil de milă de ea, îi plăcea foarte mult aceste păsări drăguțe, care îi cântau atât de minunat toată vara, dar cârtița a împins pasărea cu laba scurtă și a spus:
Nu mai fluiera! Ce soartă amară să te naști pasăre! Slavă Domnului că copiii mei nu au de ce să se teamă de asta! O astfel de pasăre știe doar să ciripească - inevitabil vei îngheța iarna!
Da, da, este adevărat, este plăcut să auzi cuvinte inteligente”, a spus șoarecele de câmp. - La ce folosește acest tweet? Ce îi aduce păsării? Frig și foame iarna? Multe, nimic de spus!
Thumbelina nu a spus nimic, dar când cârtița și șoarecele au întors spatele pasării, ea s-a aplecat spre ea, și-a întins penele și a sărutat-o drept pe ochii închiși. „Poate că acesta este cel care a cântat atât de minunat vara! – gândi fata. „Câtă bucurie mi-ai adus, dragă, pasăre bună!”
Cârtița a astupat din nou gaura din tavan și a escortat doamnele înapoi. Dar fata nu putea dormi noaptea. Ea s-a ridicat din pat, a țesut un covor mare și glorios din fire uscate de iarbă, l-a dus în galerie și a învelit pasărea moartă în el; apoi a găsit puf de la un șoarece de câmp și a acoperit toată rândunica cu el, ca să fie mai cald să se întindă pe pământul rece.
Adio, dragă pasăre, spuse Thumbelina. - La revedere! Vă mulțumesc că mi-ați cântat atât de minunat vara, când toți copacii erau atât de verzi și soarele se încălzea atât de frumos!
Și și-a plecat capul pe pieptul păsării, dar deodată s-a speriat - ceva a bătut înăuntru. Bătea inima păsării: nu a murit, ci doar s-a înțepenit de frig, dar acum s-a încălzit și a prins viață.
Toamna, rândunelele zboară spre clime mai calde, iar dacă una dintre ele întârzie, va îngheța de frig, va cădea moartă la pământ și va fi acoperită cu zăpadă rece.
Fata tremura peste tot de frică - pasărea, până la urmă, era doar un uriaș în comparație cu pruncul - dar totuși și-a adunat curaj, a înfășurat și mai mult rândunica, apoi a fugit și a adus o frunză de mentă, cu care și-a adunat. s-a acoperit în loc de o pătură și a acoperit cu ea capul păsării.
În noaptea următoare Thumbelina și-a făcut din nou încet drum spre rândunica. Pasărea prinsese deja complet la viață, doar că era încă foarte slabă și abia deschidea ochii să se uite la fata care stătea în fața ei cu o bucată de putregai în mâini - nu avea alt felinar.
Mulțumesc, micuțule! spuse rândunica bolnavă. - M-am încălzit atât de frumos. În curând mă voi recupera complet și mă voi vindeca din nou la soare.
Ah, - spuse fata, - acum e atât de frig, ninge! Stai în patul tău cald, eu am grijă de tine.
Și Thumbelina a adus apă păsării într-o petală de floare. Rândunica a băut și i-a spus fetei că și-a rănit aripa pe un tufiș de spini și, prin urmare, nu a putut zbura cu alte rândunele pe pământuri calde. Cum a căzut la pământ și... da, nu și-a amintit nimic altceva și nu știa cum a ajuns aici.
Toată iarna locuia aici o rândunică, iar Thumbelina avea grijă de ea. Nici cârtița, nici șoarecele de câmp nu știau nimic despre asta - nu le plăceau deloc păsările.
Când a venit primăvara și soarele s-a încălzit, rândunica și-a luat rămas bun de la fată, iar Thumbelina a împins gaura pe care o făcuse alunița.
Soarele se încălzea atât de frumos, iar rândunica a întrebat dacă fata ar vrea să meargă cu ea - lasă-l să stea pe spate și vor zbura în pădurea verde! Dar Thumbelina nu a vrut să părăsească șoarecele de câmp – știa că bătrâna va fi foarte supărată.
Nu! – i-a spus fata randunica.
La revedere, la revedere, dragă copil amabil! – spuse rândunica și zbură în soare.
Thumbelina a avut grijă de ea și până și lacrimi i-au curățat în ochi - chiar s-a îndrăgostit de biata pasăre.
Qui-vit, qui-vit! - a ciripit pasărea și a dispărut în pădurea verde.
Fata era foarte tristă. Nu avea deloc voie să iasă la soare, iar câmpul de cereale era atât de plin de spice înalte și groase, încât a devenit o pădure deasă pentru bietul prunc.
Vara va trebui să vă pregătiți zestrea! îi spuse şoarecele de câmp. S-a dovedit că un vecin plictisitor într-o haină de catifea a cortes o fată.
Este necesar să ai din belșug de toate, iar apoi te vei căsători cu o aluniță și cu siguranță nu vei avea nevoie de nimic!
Iar fata a trebuit să toarcă zile întregi, iar șoarecele bătrân a angajat patru păianjeni pentru țesut, iar ei au muncit zi și noapte.
În fiecare seară, cârtița venea să-l viziteze pe șoarecele de câmp și nu făcea decât să vorbească despre cât de curând se va încheia vara, soarele nu mai ardea așa pământul - altfel devenise complet ca o piatră - și apoi jucau un nuntă. Dar fata nu era deloc fericită: nu-i plăcea alunița plictisitoare. În fiecare dimineață la răsărit și în fiecare seară la apus, Thumbelina mergea în pragul găurii șoricelului; uneori vântul despărțea vârfurile urechilor și ea reuși să vadă o bucată de cer albastru. „Ce lumină, ce bine este acolo, în sălbăticie!” - s-a gândit fata și și-a amintit de rândunica; i-ar plăcea foarte mult să vadă pasărea, dar rândunica nu se vedea nicăieri: trebuie să fi zburat acolo, departe, departe, în pădurea verde!
Până în toamnă, Thumbelina își pregătise toată zestrea.
Nunta ta este peste o luna! îi spuse şoarecele de câmp fetei.
Dar copilul a plâns și a spus că nu vrea să se căsătorească cu o aluniță plictisitoare.
Trivia! spuse bătrânul șoarece. - Doar nu fi capricios, altfel te mușc - vezi ce dinte alb am? Vei avea un soț minunat. Regina însăși nu are o haină de catifea ca a lui! Da, iar în bucătărie și în pivniță nu e goală! Mulțumesc lui Dumnezeu pentru un astfel de soț!
A venit ziua nunții. Alunița a venit pentru fată. Acum trebuia să-l urmeze în gaura lui, să trăiască acolo, adânc, adânc sub pământ și să nu iasă niciodată la soare - cârtița nu l-a putut suporta! Și i-a fost atât de greu bietului copil să-și ia rămas bun de la soarele roșu pentru totdeauna! Cu un șoarece de câmp, ea mai putea să-l admire cel puțin ocazional.
Și Thumbelina a ieșit să se uite pentru ultima oară la soare. Pâinea fusese deja luată de pe câmp și iarăși ieșeau din pământ doar tulpini goale și ofilite. Fata s-a îndepărtat de uşă şi şi-a întins mâinile spre soare:
La revedere, soare strălucitor, la revedere!
Apoi a îmbrățișat cu brațele o floare roșie mică care a crescut aici și i-a spus:
Înclinați-vă de la mine la rândunica drăguță dacă o vedeți!
Qui-vit, qui-vit! – răsună brusc peste capul ei.
Thumbelina ridică privirea și văzu o rândunica zburând pe lângă. Rândunica a văzut-o și ea pe fată și a fost foarte fericită, iar fata a plâns și i-a spus rândunica că nu a vrut să se căsătorească cu o aluniță urâtă și să trăiască cu el în adâncul pământului, unde soarele nu va privi niciodată.
Iarna rece va veni curând, - zise rândunica, - și voi zbura departe, departe, spre ținuturi calde. Vrei să zbori cu mine? Poți să te așezi pe spatele meu - doar leagă-te strâns cu o centură - și vom zbura cu tine departe de cârtița urâtă, mult dincolo de mările albastre, spre ținuturi calde unde soarele strălucește mai puternic, unde este mereu vară și minunat. florile înfloresc! Zboară cu mine, scumpule! Mi-ai salvat viața când înghețam într-o gaură întunecată și rece.
Da, da, voi zbura cu tine! - spuse Thumbelina, s-a așezat pe spatele păsării, și-a sprijinit picioarele pe aripile ei întinse și s-a legat strâns cu o curea de cea mai mare pană.
Rândunica s-a aruncat ca o săgeată și a zburat peste pădurile întunecate, peste mările albastre și peste munții înalți acoperiți de zăpadă. Era pasiune, ce frig; Thumbelina s-a îngropat complet în penele calde ale rândunica și și-a scos capul doar ca să admire toate farmecele pe care le-a întâlnit pe drum.
Dar aici sunt marginile calde! Aici soarele strălucea mult mai puternic, iar lângă șanțuri și gard viu creșteau struguri verzi și negri. Lămâile și portocalele se coaceau în păduri, se simțea un miros de mirt și mentă parfumată, iar copii drăguți alergau pe poteci și prindeau fluturi mari colorați. Dar rândunica zbura din ce în ce mai departe, și cu cât mai departe, cu atât mai bine. Pe malul unui frumos lac albastru, printre copaci verzi și creț, stătea un străvechi palat de marmură albă. Viță de vie se împleteau în jurul coloanelor înalte, iar la etaj, sub acoperiș, erau modelate cuiburi de rândunele. Într-una dintre ele locuia o rândunică care a adus-o pe Thumbelina.
Aici este casa mea! – spuse rândunica. - Și îți alegi o floare frumoasă mai jos, te voi planta în ea, și te vei vindeca de minune!
Asta ar fi bine! – spuse bebelușul și bătu din palme.
Dedesubt se aflau bucăți mari de marmură - era vârful unei coloane care a căzut și s-a rupt în trei bucăți, flori mari albe au crescut între ele. Rândunica a coborât și a așezat fata pe una dintre petalele largi. Dar ce minune! În chiar cupa florii stătea un omuleț, alb și transparent, parcă făcut din cristal. Purta o coroană minunată de aur pe cap, aripi strălucitoare fluturau în spatele umerilor lui, iar el însuși nu era mai mare decât Thumbelina.
Era un elf. În fiecare floare trăiește un spiriduș, un băiat sau o fată, iar cel care stătea lângă Thumbelina era însuși regele spiridușilor.
O, ce bun este! i-a soptit Degetul mare randunica.
Micul rege a fost destul de speriat la vederea randunica. Era atât de mic, de blând, iar ea i se părea doar un monstru. Dar a fost foarte bucuros să ne vadă copilul – nu văzuse niciodată o fată atât de drăguță! Și și-a scos coroana de aur, i-a pus-o pe capul Thumbelinei și a întrebat-o cum o cheamă și dacă vrea să-i fie soție, regina spiridușilor și regina florilor? Acesta este atât de soț! Nu ca fiul unei broaște râioase sau al aluniței într-o haină de catifea! Iar fata a fost de acord. Apoi spiridușii au zburat din fiecare floare - băieți și fete - atât de drăguți încât este pur și simplu minunat! Toți i-au adus cadouri Thumbelina. Cea mai bună a fost o pereche de aripi transparente de libelule. Erau atașați de spatele fetiței, iar și ea putea acum să zboare din floare în floare! A fost ceva bucurie! Și rândunica s-a așezat sus în cuibul ei și le-a cântat cât a putut. Dar ea însăși era foarte tristă: s-a îndrăgostit profund de fată și și-ar dori să nu se despartă niciodată de ea.
Nu te vei mai numi Thumbelina! – spuse spiridusul. - E un nume urât. Și ești atât de drăguță! Vă vom numi Maya!
Pa! Pa! - a ciripit rândunica și a zburat din nou departe de ținuturile calde departe, departe - în Danemarca. Ea avea un mic cuib acolo, chiar deasupra ferestrei unui bărbat, un mare povestitor. Lui i-a cântat „qui-vit”, iar apoi am aflat această poveste.
Un basm despre o fetiță magică care s-a născut dintr-un boboc de flori, despre călătoria ei către iubire și despre dificultățile prin care a trebuit să treacă pentru a deveni fericită.
Thumbelina
era o singură femeie pe lume. Nu avea copii și își dorea foarte mult un copil. Așa că s-a dus la bătrâna vrăjitoare și i-a spus:
- Îmi doresc atât de mult să am o fiică, chiar și cea mai mică! ..
- Ce e mai ușor! răspunse vrăjitoarea. — Iată un boabe de orz pentru tine. Acest bob nu este simplu, nici unul dintre cele care se coacă în câmpurile tale și se nasc pentru a hrăni o pasăre. Luați-l și puneți-l într-un ghiveci cu flori. Vei vedea ce se va întâmpla.
- Mulțumesc! – spuse femeia și i-a dat vrăjitoarei douăsprezece cupări.
Apoi s-a dus acasă și a plantat o sămânță de orz într-un ghiveci de flori.
De îndată ce a udat-o, boabele au încolțit imediat. Din pământ au apărut două frunze și o tulpină fragedă. Iar pe tulpină a apărut o floare mare minunată, ca o lalea. Dar petalele florii erau strâns comprimate: încă nu înflorise.
Ce floare minunată! – spuse femeia și sărută frumoasele petale colorate.
În același moment, ceva a făcut clic în miezul florii și s-a deschis. Era într-adevăr o lalea mare, dar o fată vie stătea în cupa ei. Era micuță, micuță, înaltă de doar un centimetru. De aceea a fost supranumită Thumbelina.
Leagănul Thumbelinei a fost realizat dintr-o coajă de nuc lăcuită lucioasă. În loc de un pat cu pene, au pus acolo câteva violete, iar în loc de o pătură, o petală de trandafir. Fata a fost întinsă în acest leagăn pentru noapte, iar ziua se juca pe masă.
În mijlocul mesei, femeia a pus o farfurie adâncă cu apă și a aranjat flori în jurul marginii farfurii. Tulpinile lor lungi s-au scăldat în apă, iar florile au rămas mult timp proaspete și parfumate.
Pentru micuța Thumbelina, o farfurie de apă era un lac întreg, iar ea plutea pe acest lac pe o petală de lalele, ca pe o barcă. În loc de vâsle, avea două păr de cal alb. Thumbelina a călărit toată ziua pe minunata ei barcă, a înotat de la o parte la alta a farfurii și a cântat cântece. Nimeni nu a auzit vreodată o voce atât de duioasă ca a ei.
Într-o noapte, când Thumbelina dormea în leagănul ei, prin fereastra deschisă o broască uriașă bătrână s-a strecurat în cameră, udă și urâtă. De pe pervaz, ea a sărit pe masă și a privit în cochilia în care dormea Thumbelina sub o petală de trandafir.
- Cat de bine! spuse broasca bătrână. - O mireasă glorioasă va fi fiul meu!
A apucat coaja de nucă cu fata și a sărit pe fereastră în grădină.
Lângă grădină curgea un râu și chiar sub malul ei era o mlaștină mlăștinoasă. Aici, în noroiul de mlaștină, locuia bătrânul broască râioasă cu fiul său. Fiul era și el ud și urât – exact ca o mamă!
- Coax, coax, brekke-ke-keks! a fost tot ce a putut spune când a văzut-o pe fetiță pe scurt.
- Liniște-te! Te vei trezi din nou, ce bine, și ea va fugi de noi ”, a spus broasca bătrână. Pentru că este mai ușor decât o pană. Să-l ducem în mijlocul râului și să-l plantăm acolo pe o frunză de nufăr - pentru o astfel de firimitură este o insulă întreagă. Nu are nicio modalitate ca ea să scape de acolo. Între timp, îți voi aranja un cuib confortabil în noroi.
Mulți nuferi au crescut în râu. Frunzele lor late verzi pluteau pe apă. Cea mai mare frunză era cea mai îndepărtată de țărm. Broasca a înotat până la această frunză și a pus pe ea coaja de nucă în care dormea fata.
O, ce înspăimântată s-a trezit dimineața biata Thumbelina! Și cum să nu te sperii! Apa o înconjura din toate părțile, iar țărmul abia se vedea în depărtare. Thumbelina și-a acoperit ochii cu mâinile și a plâns amar.
Și broasca bătrână s-a așezat în noroi și și-a împodobit casa cu stuf și nuferi galbeni - a vrut să-și facă pe plac tinerei noră. Când totul a fost gata, ea a înotat cu fiul ei urât până la cearceaful pe care stătea Thumbelina pentru a-și lua pătuțul și a-l muta la ea acasă.
Zâmbind dulce, broasca bătrână s-a ghemuit în apă în fața fetei și a spus:
- Iată fiul meu! El va fi soțul tău. Vei trăi frumos cu el în noroiul nostru.
- Coax, coax, brekke-ke-keks! – doar fiul putea spune.
Broaștele au luat coaja și au plecat cu ea. Și Thumbelina încă stătea singură în mijlocul râului pe o frunză mare verde de nufăr și plângea amar amar - nu voia deloc să trăiască cu o broască râioasă urâtă și să se căsătorească cu fiul ei urât.
Peștișorii care înotau sub apă au auzit ce a spus bătrâna broască râioasă. Îl mai văzuseră pe mirele și pe mama. Acum și-au scos capetele din apă pentru a se uita la mireasă.
Privind la Thumbelina cu ochii lor rotunzi, s-au dus chiar de jos și au început să se gândească ce să facă acum. Le-a părut teribil de rău că o fetiță atât de drăguță ar fi trebuit să trăiască cu aceste broaște dezgustătoare undeva sub o zăpadă în noroi gros și gras. Nu se intampla asta! La frunza nufărului pe care stătea Thumbelina s-au adunat pești de peste tot râul și au roade tulpina frunzei.
Și acum frunza de nufăr plutea odată cu curgerea. Curentul era puternic și foaia înota foarte repede. Acum broasca bătrână nu a putut să o ajungă din urmă pe Thumbelina.
Ce fetiță drăguță!
O molie albă deschisă a continuat să se rotească peste Thumbelina tot timpul și, în cele din urmă, a aterizat pe o frunză - îi plăcea foarte mult acest călător minuscul.
Și Thumbelina și-a scos cureaua de mătase, a aruncat un capăt peste molie, l-a legat pe celălalt de frunză, iar frunza a plutit și mai repede.
Sfârșitul segmentului introductiv.
Text furnizat de liters LLC.
Puteți plăti în siguranță pentru carte card bancar Visa, MasterCard, Maestro, din cont telefon mobil, dintr-un terminal de plată, în salonul MTS sau Svyaznoy, prin PayPal, WebMoney, Yandex.Money, QIWI Wallet, carduri bonus sau într-un alt mod convenabil pentru dvs.